Kituri de supraviețuire
● Alina Purcaru, Tot mai multă splendoare, Editura Cartier, 2022.
Aleg să scriu acum despre cărțile a trei scriitoare destul de vizibile în contextul literaturii române din ultimul deceniu. Deși sînt foarte diferite între ele ca formulă poetică, acestea au în comun cîteva trăsături. Prima ar consta în eludarea clișeelor literaturii așa-zis feminine, nu printr-o convertire (poate artificială și riscantă) a vocii, ci prin căutarea unor noi mijloace expresive. A doua îmi pare a fi problematizarea implicită în legătură cu un anumit gen de artă ce presupune o anumită angajare, fără a ajunge să fie literatură angajată. Nu mai vorbesc de faptul că două dintre ele au în comun și o temă relativ insolită în zona poeziei – anume, fotbalul.
Volumul Alinei Purcaru, Tot mai multă splendoare, mi se pare de departe cel mai bun publicat de autoare pînă în prezent. Există mai multe argumente în acest sens. În primul rînd, reușește să aducă în unitate feminismul soft și feminitateaemoțională și senzorială. Nu e puțin lucru, de multe ori funcția demonstrativă a unui text inhibă alte laturi ale discursului poetic. Scriitoarea știe foarte bine să-și comunice ideile în așa fel încît poeticitatea să nu aibă de suferit. În al doilea rînd, putem vorbi despre un continuum tematic, în ciuda faptului că există mai multe subiecte abordate. Prin glisări și viraje succesive, poeta ajunge să hașureze un perimetru tematic personal și, totodată, găsește modalitatea optimă de abordare a acestuia. Putem vorbi și de unele travestiri ale identității în scopul potențării propriei voci: „Aș vrea să fiu un grup de acrobați / care se susțin unii pe alții / în aer / să fiu teama și siguranța / și tot ce e între ele / între ei / asta și aplauzele de după” („Cîntec de adormit fata care se întoarce tîrziu acasă”). Am ales pentru exemplificare acest fragment deoarece pune în evidență dorința de explorare a unui spațiu psiho-afectiv difuz, situat între „teamă” și „siguranță”.
Alina Purcaru controlează o anumită dimensiune a interferențelor. Frica se insinuează și în momentele de trăire intensă, plenară a vieții. Splendoarea vine dintr-o anumită energie vitală a existenței ce-și conține contrariul. Din concretul vieții, se ajunge ușor la o anumită generalizare, la o conștientizare bruscă a unei dimensiuni meta-realiste. În „Priorități”, de pildă, spălarea hainelor e pusă în legătură cu o reducție a memoriei, cu ștergerea progresivă a amintirilor. Se încearcă o scrutare a elementelor ce dau relief și densitate unor chestiuni abstracte, vide de materie. Reducția memoriei dintr-un plan al cărții coabitează aparent paradoxal cu hipermnezia. Scenele din viața de elevă sînt actualizate, transcrise la timpul prezent cu o lejeritate ce nu trimite la ideea de detașare. Avem de-a face cu o recuperare a senzualității tuturor vîrstelor, poeta parcă adîncindu-se în sine și în istoria personală pentru înțelegerea prezentului și a relațiilor sociale pe care acesta le presupune.
Poeziile ce fac trimitere la lumea sportului sînt de fapt strategii de depășire a fricilor, fie prin înfruntarea unei anumite situații, fie prin sustragerea de la unele obligații: „În mijlocul sălii de sport – / un animal metalic. / Alergăm înspre el concentrate, / ne facem vînt / peste el trebuie să sărim / și să aterizăm cu genunchii flexați / fără să facem pași. / Uneori rămînem încremenite / în hohotele dinspre spaliere / cu animalul de fier înțepenit între coapse” („Cybersport”). Asumarea la feminin a persoanei întîi plural e relevantă dincolo de situațiile descrise în carte, dincolo de dramoletele mai mult sau mai puțin închipuite ale elevelor aflate în situația de a face sport. Vorbim despre o conștientizare a unei voci comune ce nu doar că transcende individualul, ci îl potențează, diversificîndu-i valențele. Vocea asta puternică, cursivă, plurală persistă în mintea cititorului și după ce acesta termină lectura.
● Moni Stănilă Ofsaid, Editura Nemira, 2022.
În Ofsaid, Moni Stănilă reușește o paralelă bună între lumea fotbalului și viața ca atare, cu toate că, pe alocuri, se insinuează o anumită impresie de artificialitate. Viața înțeleasă ca un jurnal de microbist inculcă un anumit dinamism, răsturnări de situații, diverse stări contradictorii. Perspectiva este, de asemenea, una în mișcare. Paralela se salvează prin priza la real ce se realizează datorită informațiilor și analizelor – inserate în carte – referitoare la competițiile fotbalistice: „Există și oameni pentru care viața așază mingea / la punctul cu var, doar atît, precizie să ai /și iată-te cu o nouă șansă de calificare, priveș- / te. Bogdan Stancu, primul golgheter al României în faza / grupelor, / alături de Payet. / Și să mai zici că nu îți vine o pleașcă de felul ăsta, / ție, unui român cotat mereu în liga secundă, / departe de poetul Don Paterson, marcator de distanță, un / Garett Bale, bun să înscrie / mult mai departe de punctul cu var” („Franța, 2016, 9”).
Așadar, textul principal e despre fotbal. Subtextul, mult mai relevant, prezintă doar vagi atingeri cu ceea ce apare în prim-plan. Nu vreau să fac aici o pledoarie pentru secundar în maniera lui Nemoianu, dar trebuie să spun că dacă acesta nu ar exista, toată agitația fotbalistică ar pica în gol. Fotbalul îmi pare a fi un kit de supraviețuire, o distragere a atenției, o diversiune: „Mă trezesc cu mult după căderea protopărinților Adam și Eva. / Îmi beau cafeaua la balcon, privesc peste gunoiște, peste / grădinița de lîngă, peste Chișinău și Europa, peste stratul de / ozon, peste galaxia asta atît de micuță ca un monozigot într‑un / ocean revărsat peste baierele lumii și-mi dau seama că oricît de / bătrîn e bărbatul, chiar și pe patul de moarte, încă-și mai poate / spune: dacă aș fi vrut, aș fi fost un mare fotbalist. Sau / undeva în lumea peste care privesc de la balcon s-ar putea să / am totuși un fiu” („Preliminarii, Rusia 2018, toamna UL, EL și Liga 1, 11”).
Partea cea mai rezistentă a cărții lui Moni Stănilă e cea în care primează dimensiunea geo-politică. Relocările umane și geografice influențează destinul potențial al individului. În partea finală a cărții, se suprapun mai multe realități, mai multe dimensiuni spațio-temporale. Nimic nu e aici lăsat la voia întîmplării, într-un flux poetic necontrolat. Înțelegem că e necesară o bulversare a perspectivelor pentru ca umanitatea să își regăsească un parcurs firesc. Poemele referitoare la războiul din Ucraina aduc emoția la cote paroxistice: „Alt fotbalist ucrainean a fost ucis în război – citesc / titlul și nu e despre meciul morții, / cu 80 de ani în urmă. E despre casă, patrie, / curaj – cuvinte care / n-ar fi trebui să apară înconjurate de flori și cruci. / E despre unii tineri care stăteau în casele lor / cu mamele lor și totul s-a șters într-o clipă”.
● Olga Ștefan, Resursa, Casa de editură Max Blecher, 2022.
Am citit Resursa Olgăi Ștefan ca pe un poem amplu și multifațetat despre vulnerabilitate. Fiecare secvență pare o tentativă de descoperire a cauzelor profunde ale unui declin sau ale unui fel de a fi în dezacord cu tot ceea ce este resimțit ca exterior persoanei. Avem de-a face cu o carte intensă, cu ramificații ce o eliberează dintr-o tautologie potențială. Explorarea frustrărilor ar fi putut conduce la un discurs mai puțin reliefat, chiar anodin. Există și unele prețiozități ce ar fi dăunat textului dacă n-ar fi existat acele sacadări – inserate strategic – ce conferă poemului o combustie superioară. Astfel, impresia e că persoana care scrie e conștientă de pericolul persistării în propriile clișee. Din acest motiv, poezia însăși e un efort de evitare a acestora. Un efort neresimțit ca efort, firește. Dar oare e vorba doar despre niște clișee ale scrisului? Nicidecum.
Cartea mărturisește nevoia de apartenență la altceva, la acel ceva situat în afara clișeelor relaționale. Dinamismul discursului provine și din necesitatea ieșirii din propria identitate, din parcurgerea simultană a mai multor trepte existențiale: „scriu de parcă / îmi cer scuze pentru fiecare clișeu: / în mine a secat un lac, / a murit un copac, / s-a dărîmat o casă” sau „sentimentele sînt alimente de bază / în casa din care vom pleca, / înghite-le cu pîine, / șnițele, salată de varză și piureu. / condamnată sau nu la clișeu, / oricum m-aș fi simțit rău / în pielea mea... doar să fi ales altceva”. Tentativele de evadare din biografia proprie sînt soldate cu eșec, dar cineva situat mai în spate notează toate modificările care apar. Viața se schimbă odată cu acceptarea unui pact de poetizare a realității. Din această perspectivă, cele mai relevante versuri ale cărții sînt următoarele: „să te tot trezești din beție / în poemele tale...”.
Forța poeziei Olgăi Ștefan constă în dinamitarea propriului discurs, ce se vrea altceva decît reflectarea unei biografii. Poezia pare că începe abia după ce te-ai detașat de tine și ai dus la bun sfîrșit alterarea realităților personale. Dar soluția nu pare a fi totuși renunțarea la eu, ci poate consta în redimensionarea sa, prin aducerea în sine și a altor perspective. Din perspectiva acestei entități multiplicate, poezia îmi pare a fi o bulversare, o amînare a înțelegerii definitive a lucrurilor: „te-am descoperit, dar ca pe-un typo, prea tîrziu, și / sensul din text e deteriorat; / judecata noastră de apoi va fi / o ediție definitivă” („Vocabularul”). Este vorba, pînă la urmă, de o altă formă de supraviețuire.
Toate cele trei poete înțeleg poezia ca pe o formă subtilă de diversiune. Ele pun în act o distragere a atenției prin tot felul de glisări și viraje succesive de la ceea ce au de spus la modul esențial. Manipularea – în cel mai bun sens cu putință – a atenției cititorilor face ca poezia să fie un fel de scenă pe care urcă și performează tot felul de personaje, pentru a distrage atenția de la un plan secund mai elocvent în final. Pentru supraviețuire e nevoie nu de frumusețe – atît de clișeizată în zilele noastre –, ci de splendoare, pentru conservarea emoțională e nevoie să înțelegi lumea ca pe un joc la care să nu participi decît observîndu-l. Pentru a ieși din nevroza eului e poate necesar să-ți proiectezi într-un alt mod propria biografie. Poezia ar fi – prin reducție metaforică – un kit de supraviețuire.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.
