Nimigean: demonul contradicției

● O. Nimigean, nu-ți garantează nimeni nimic, prefață de Mihaela Ursa,  Casa de Editură Max Blecher, 2014.

Despre poezia lui Nimigean nu cred că se pot spune foarte multe lucruri într-un spațiu editorial atît de restrîns. Voi risca totuși să mă pronunț în legătură cu unele caracteristici esențiale – ca să folosesc acest termen în lipsa unuia mai ofertant – ale acestui gen de scriere.  Trebuie să o spun din capul locului, pentru interpretarea poeziei lui O. Nimigean e necesară o distanțare categorică față de clișeele de receptare ce se perpetuează  nestingherite în critica de întîmpinare. Ca să-l parafrazez pe Ștefan Lupașcu, aș zice că scrierile lui Nimigean au la bază o poetică dinamică a contradictoriulul. Contradicția în sine scoate lucrurile din fixitate, le oferă mobilitate, forță, energie.  Cine stăpînește contradicțiile are acces la o realitate declișeizată și se poate exprima pe sine liber față de chipurile abandonate ce formează împreună identitatea plurală și vie a celui în cauză.

În majoritatea textelor din volumul de debut, Scrieri alese (1992), se întrevede voinţa răsturnărilor majore şi a mutaţiilor paradigmatice. Cum realitatea este o dezamăgire continuă, poetul spune: „m-aş întoarce acasă – dar unde / peste tot atîrnă portrete pancarde şi funde”, în timp ce toate principiile se dovedesc şi ele lipsite de orice consistenţă, „preţul omului – afişat la tîrgul de vite / ascunde-te într-un arici / şi învaţă să vezi cu buricele degetelor”. Poezia nu se mai poate defini decît prin raportare la o sterilitate autodivulgată, exasperantă, de care autorul reuşeşte să se detaşeze doar prin autoironie. Însă în acest caz autoironia nu ţine doar de retorică, ci este un mijloc de absorbţie şi de interiorizare a dimensiunii tragice: „dar uite am săpat cu sapa de lemn / cîteva cuiburi în care / în loc de cartofi am îngropat / cele mai albe şi rotunde pietre / dar uite cu sapa de lemn / am săpat mormîntul tatei / şi mormîntul mamei / şi sap în zgura din fundul grădinii / mormîntul fiului meu”. În week-end printre mutanţi (1993) refuzul se acutizează, devenind oglinda „părţilor întunecate ale existenţei” (Al. Andriescu).  Textelor de o încărcătură negativistă severă li se opun mai multe Însemnări în proză, care oferă autorului prilejul de a-şi exersa discursul parodic: „Eram, din pricini cunoscute, închis la Văcăreşti. Mă gîndii să profit de acest lucru şi să-mi diversific registrul poetic. De aceea, din confortul chiliei, mi-am închipuit că-mi scriu versurile pe un perete de firidă goală, în singurătate, pe întuneric, cu unghia”. Nimigean aplică aceeaşi formulă a contrastelor şi în adio adio dragi poezii (1999). Aici, tonul grav al unor poeme precum „Celălalt”, „Fiara mă iubeşte” sau „O casă un gard un copac o pasăre” este deconstruit prin cîteva „poezii în balon”: „nimigean ovidiu / scrie poezii / hai călcaţi pe vîrfuri / nu-l treziţi copii / nimigean ovidiu / a ieşit din sine/ nu-l smintiţi să-şi ducă / opera la fine / nimigean ovidiu / e rău şi ursuz / dacă îi ajunge / zgomot la auz / nimigean ovidiu / de voi se ascunde / pentru a vă scrie / poezii profunde”. E necesar să precizez că această anecdotică nu e altceva decît o substanță de contrast menită să scoată în evidență  dimensiunea tragic-compulsivă a realității interioare a poetului.

În Planeta 0 (2002) atitudinea ludică este complet eludată şi autorul propune un discurs poematic organizat după principiile jurnalului intim. Poezia, ca notaţie zilnică, pactul cu biografia sînt simple pretexte pentru o examinare atentă a impasului existenţial, căruia poetul nu reuşeşte să i se sustragă decît printr-o dificilă şi îndelung amînată resemnare: „Nimic mai potrivit decît să transcriu recomandările exerciţiului nyam par shakpa: „las aici, abandonez toate grijile privitoare la viitor – proiectele de ordin spiritual sau material; dorinţa de succes, temerile de eşec indiferent la ce s-ar referi ele, toate certitudinile, toate neliniştile privitoare la ce voi fi sau la ce mi se va întîmpla mîine sau într-un viitor îndepărtat”. Cărţile lui Nimigean comunică între ele, se anunţă unele pe altele, aşa justificîndu-se prezenţa în week-end printre mutanţi a unor fragmente care vor intra în romanul Mortido (2003).

Textul de deschidere al volumului Nicolina Blues (2007) pare un poem al discursurilor contradictorii, numai că scrierea nu sintetizează manierele poetice la care recurge Nimigean pe parcursul cărţii, ci, mai degrabă, se realizează interpretarea propriului discurs. Trecerea în revistă a obiectelor din jur, obsesiva enumerare, transcrierea cvasinudă a decorului ar putea să însemne transcenderea cotidianului aluvionar prin chiar mijloacele specifice acestuia. A te citi şi pe tine după ce ai terminat de citit toate cărţile, o lectură a sinelui prin gesturi mărunte şi defulări lirice supravegheate. O. Nimigean depăşeşte practica poetică optzecistă, asimilînd-o, păstrînd din ea doar disponibilitatea pentru autoreferenţialitatea livrescă. Cel care a debutat în 1992 cu  Scrieri alese nu face comedia literaturii, nu găseşte în ludic decît forma predilectă pentru evidenţierea maximei gravităţi a lucrurilor despre care vorbeşte. Totuşi, comédia e un soi de personaj ce-i stă în coaste poetului şi-l îndeamnă, din cînd în cînd, la tertipuri poznaşe. E de remarcat disponibilitatea scriitorului de a-şi construi scenariile lirice după reguli atît de diverse. Există în carte mai multe texte ce funcționează ca arte poetice,  „[Foarte întortocheat, foarte greoi ...]”, „[Cheia. Formula ...]”.  „Foarte întortocheat, foarte greoi pare drumul către un topos nou, nefrecventat. Dorința de a spune altceva, altfel, conduce spre „un scris căzut pe gînduri, apoi scos din minţi, mîzgăleală neputincioasă”. Dicteul automat pare a fi o soluție, dar chiar şi asocierile involuntare dintre cuvinte induc „false iluminări” ce nu depăşesc cu mult etapa liniuţelor, cerculeţelor şi bastonaşelor, preliminară deprinderii scrisului: „uneori simt că aş putea, în smerenie, să îmi tai, neclintit, calea prin oniria fără sfîrşit a imaginarului, anihilînd locurile comune, ideile primite, fantasmele monstruos ridicate din viscere”. Toposul ar trebui să fie unul „care dizolvă cuvintele. care le încearcă”. Dacă se spune că „la început a fost cuvîntul”, la Nimigean situaţia e pe dos. Nu cuvintele clădesc o lume, ci lumea deja existentă probează cuvintele, le validează sau nu capacitatea de a desemna ceva. Poetul se obligă să nu facă nimic din reflex, nu se încrede în coordonatele spaţio-temporale, nu le acceptă ca pe un dat: „oare  timp se cuvine să numesc durata vidă a respirației mele?” Interogaţia continuă, se extinde la nivelul întregii cărți, îmbrăcînd haine cameleonice. Dar deghizarea nu e cumva forma cea mai potrivită pentru conservarea esenţei? „întîi treci prin foc focul nu e aşa cum îl ţii tu minte / un caras auriu cu aripi lungi înotînd în sobă” („nu-ţi garantează nimeni nimic”).

Antologia se încheie cu un eseu intitulat Poezia și corelativul ei obiectiv, rapița. Referindu-se la unele manifeste literare, Nimigean afirmă că „Odată ce pretind că au identificat direcția, centrul, principiul poetic, devin hipernormative, inflexibile, autocentrate, dogmatice, intolerante”. Unul dintre marile merite ale poeziei lui O. Nimigean este acela că se opune oricăror osificări, oricăror dogme și că, în acest fel, relativizează „adevărurile” care tind să  încremenească ființa și corelativul ei, textul poetic, într-un anumit fel de a fi. Și acest lucru este posibil prin scurtcircuitarea celor două principii pe care le-am enunțat la începutul intervenției mele critice: dinamica și contradictoriul.

Din punctul meu de vedere, O. Nimigean este cel mai important poet român debutat după 1990.

Șerban Axinte  este scriitor și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iași. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameșteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.