Reducția retoricii
● Dumitru Crudu, Împotriva lui Dumitru Crudu, Editura Junimea, 2023.
În anul 1998, atunci cînd Dumitru Crudu scria, împreună cu Marius Ianuș, Manifestul fracturist, nu putea nimeni să prevadă cariera de succes a acestui gest eminamente de frondă, care a produs unele mutații în zona gîndirii literaturii. Scrierea textelor ce compun manifestul poate fi asimilată unui moment zero al generației 2000. A nu se înțelege prin asta că toți scriitorii ce compuneau amintita generație – în punctul ei de plecare – s-au revendicat de la acest act, dimpotrivă, unii împărtășind deziderate complet diferite, chiar contrare. Dar sensul manifestului ar trebui căutat în dorința de conștientizare a ecart-ului dintre biografie (viață) și actul scrierii. Literatura ar deveni analogă vieții, definindu-se în contra estetizării (înțeleasă ca falsificare, artificializare, obnubilare).
Unii ar putea considera că, pînă în acest punct, manifestul nu aduce nimic nou, deoarece de-a lungul timpului au existat numeroase momente în care literatura ca artă pentru artă a fost pusă la zid. Doar că atît ideea de viață, cît și cea de biografie s-au îmbogățit semnificativ. Chiar și procedeul analogiei a suferit modificări. Literatura (poezia) nu e doar analogă vieții, ci e chiar viața, dar împotriva a ceea ce e propuneau textualiștii prin texistență, dorindu-se abolirea specializărilor inadecvate și a generalizărilor caduce. Citez din prima anexă a Manifestului: „Fracturismul propune refuzul noțiunilor, conceptelor, denumirilor, etichetelor de tot soiul, pentru a ajunge din nou la complexitatea vie a realului și a individualității. Fracturismul a înțeles că, respingînd limbajul uzual sau științific, te disociezi, de fapt, de vidul semantic. Vidul existențial al poeților contemporani poate fi descoperit în limbajul pe care aceștia îl folosesc. Falsitatea lor umană funciară a ajuns să fie etalonul oricărei comunicări poetice sau non-poetice”. Dar, cum se va vedea, fronda de acest tip ține de o artă poetică în mișcare ce are onestitatea de a se întoarce chiar împotriva ei înseși pentru a nu cădea într-un conformism steril al negării.
Pentru a evita „vidul semantic” se încearcă o abordare laterală, o ieșire din inerția scrisului. Lumea trebuie privită cu luciditate și pătrundere. Poezia nu trebuie să reproducă lucrurile existente printr-un limbaj ce simplifică și falsifică realitatea. Se cere o anumită aderență la acel concret invaziv, care de multe ori produce „fracturi”. Gesturile unice și irepetabile își pierd consistența dacă sînt transpuse într-o manieră neutră ce exclude implicarea nemediată. Realitatea nu mai poate fi etichetată. Poetul trebuie să ființeze în operă ca subiect real, iar senzațiile sale să fie complet eliberate din învelișurile conceptuale superflue. Uneori, pentru a ajunge la adevărul de sine, cel în cauză trebuie să-și însceneze actele existențiale și să își falsifice biografia sau măcar să pretindă că ar face asta. Falsul Dimitrie (1994) face trimitere pe de o parte la acel impostor care, pretinzînd că e descendentul direct al lui Ivan cel Groaznic, a fost țar al Rusiei între 1605 și 1606 și, pe de altă parte, la numele din actul de identitate al scriitorului – anume, Dimitrie, o rusificare nedorită al lui Dumitru.
Așadar, poezia lui Dumitru Crudu din volumul de debut – foarte diferită de tot ce se scria în acei ani – trimite la ideea de înscenare, de farsă ontologică. Dumitru Crudu scrie simplu și direct. Farsa pe care o înscenează e abil controlată regizoral. Gesturile sale mărunte par a fi executate în cadrul unui ritual desacralizat. Avem de-a face cu o reducție a retoricii ce conduce spre un fel total aparte de lirism. Emoția vine din modul insolit al omului de a funcționa în propriul său peisaj: „dimitrie (crudu) a ieșit din casă s-a rostogolit / ca niște hîrtii de ciocolată ca niște coji de nucă / păsările l-au urmat și-au fîlfîit / frunzele au bîzîit / salut salut/ pe ușa din dos a ieșit într-o cămașă lungă / și ușa a rămas deschisă / dimitrie are doar un singur costum / o singură dată / nasturii săi stau grămăjoară pe masă / și-i coase doar cînd îmbracă costumul / dimitrie nu bea niciodată un pahar / pînă la fund / el pe masă mai are vreo șase pahare / dimitrie ridică mîinile în sus / și se contrazice” („falsul dimitrie crudu”). Personajul din poezie pare a trăi nu într-o realitate oarecare, ci într-un film al cărui protagonist este. Aici se pune problema intensificării, a recompunerii existenței din gesturi mărunte, banale, care, pentru că sînt privite cu atenție, încep să semnifice ceva.
Necesități
A doua carte de versuri a lui Dumitru Crudu, E închis, vă rugăm nu insistați (1994) se remarcă printr-un plus de dinamism în raport cu cea anterioară, publicată în același an. Tablourile sînt în mișcare, iar perspectivele se succed și se schimbă cu rapiditate. Absurdul e aici asimilat cu oarecare naturalețe, iar neobișnuitul capătă o pondere atît de mare încît nu mai rămîne loc pentru altceva. Important, nimic nu e căutat, insolitul nu apare ostentativ. Rescrise într-un limbaj solemn, gesturile simple, primare capătă o semnificație afectivă înaltă, în răspăr cu ceea ce de regulă provoacă emoție. Durerea unei despărțiri/distanțări este resimțită mai acut odată cu acea conștientizare a lucrurilor mici care nu mai sînt la fel. Această manieră de a scrie are la bază, probabil, dorința de declișeizare a transpunerii emoțiilor și reducerea la minimum a tuturor formelor de patetism.
Același procedeu este utilizat și în Șase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996). Dar aici problematica socială devine mult mai vizibilă. Individul trece printr-un proces de alienare din cauza unei presiuni exercitate de mediul în care este nevoit să trăiască. Realitatea nu mai reprezintă ceva organic, ci este redusă prin reprezentare la niște resturi fără importanță.
Cu toate acestea, în volumul experimental Pooooooooooate (2004) intensitatea unor trăiri este redată prin multiplicarea unor sunete – de multe ori consoane – ce duce cu gîndul la crisparea fizică: „timpul în care / ești foarte/ singurrrr și / amețești senzația de frigggg și de / neputință voi căuta să nu am / nici un fel de responsabilități cum / era cîndva / eraaaam oare / cîndva eraaam cel care / sînt voi citi / sînt foarte / singurrrrr îmi vine să / urlu”. Pentru a fi credibile și autentice, emoțiile trebuie transmise altfel. Forma poeziilor comunică prin ea însăși o anumită pulsiune existențială. Totul pare rezultatul unei stări de necesitate. Frica, singurătatea încep de acolo de unde au fost abandonate iluziile. Starea de plafon e adevărata forma mentis ce guvernează conștiința și dictează acțiunile, așa schematice și reținute cum sînt ele.
În Eșarfe în cer (2012), Dumitru Crudu scrie despre moarte pornind de la o situație concretă, de fapt persistînd în situația concretă. Tocmai această persistare ce exclude orice tentativă de generalizare constituie un atu al volumului. Scriitura sa aerată din punct de vedere formal devine astfel foarte densă. Poetul lasă stările să ajungă la paroxism și să-l controleze. Scriind, el le trăiește cu adevărat, fără a le lăsa să se disipeze printr-o retorică greoaie și opacizantă. Uneori versurile sînt lăsate să rimeze în așa fel încît poemele în cauză să funcționeze aidoma unor mantre desacralizate.
Poezia lui Dumitru Crudu e o sinteză a gesturilor, nu lirice, ci prozastice. Emoția provine din acumularea trăirilor și senzațiilor. Ordinea literară e ruptă pentru a fi restabilită ordinea umană, neîntemeiată pe alegeri, căutări, stilizări. Acest gen de scriere atinge intensitatea maximă în La revedere, tată (2015). Fenomenul morții e resimțit și mai acut, gesturile simple ale celui dispărut sînt rememorate pe măsură ce absența concretă a tatălui devine prezență invazivă și răvășitoare. Dacă morțile oamenilor dragi seamănă între ele, perspectivele asupra acestora diferă fundamental. Subiectivitatea este intrinsecă poeziei în general, dar cînd ne referim la cea scrisă de Dumitru Crudu, putem vorbi despre un personalism deloc ostentativ, fără a fi scop în sine, ci pură necesitate a vieții și a supraviețuirii. Realitatea cea mai banală și austeră poate provoca emoție datorită unui mod special de a insista asupra ei: „m-am culcat pe pat lîngă tine, așa cum / altădată mă culcam lîngă tine în iarba / de pe deal și ne uitam împreună după / norii care fugeau pe cer. / știai totul despre nori. știi și acum. / acum norii de pe cer seamănă cu ouăle/ astea crude / pe care ți le-am adus, tată”.
În Cinci poeme din Rotterdam (2017), perspectiva autorului asupra lucrurilor din jur face ca realitățile/geografiile să semene între ele. Rotterdamul nu diferă cu mult de Flutura, Chișinău, Tbilisi deoarece atenția auctorială creează un filtru afectiv. Unele scene sînt de un insolit ce frizează absurdul. Miza acestor poeme trebuie căutată undeva într-un off al textelor, nu foarte clar definit de autor. Se poate ghici o poveste în spatele unor gesturi oarecum banale ce le conferă acestora semnificații mai profunde. În Vaci ale Domnului (2018), lipsa retoricii fiind o retorică în sine, tensiunea poetică se naște din contraste necăutate, ca urmare a unei necesități interioare de restabilire a echilibrului. Hohotului de rîs îi corespunde un plîns în hohote.
Narațiunile poetice din această carte vizează unele situații-limită ale vieții, cum ar fi boala sau moartea iminentă. Dumitru Crudu nu se ferește de unele repetiții sau tautologii gramaticale. Deși este un cunoscător fin al limbii în care scrie, de multe ori preferă să cultive o anumită impresie de oralitate, dar nu prin inserarea unor mărci specifice ei. În unele situații, el scrie ca și cum ar vorbi, poeticitatea organizîndu-se contextual. Dacă în Falsul Dimitrie era preferată o manieră concisă și lapidară a discursului, în această carte practică o scriitură în avalanșă, aluvionară. Din acest punct de vedere, poemele inedite – ce au ca tematică războiul din Ucraina – continuă și amplifică această tehnică. Prinderea realului în chiar momentul producerii lui reclamă un discurs denotativ și pragmatic-narativ. Mă întreb, ce poate urma după strigăt atunci cînd tăcerea nu e considerată în nici un caz o soluție?
Antologia de față restituie poezia unui scriitor care nu se consideră poet, cu toate că acesta a influențat decisiv poezia anilor 2000. Dumitru Crudu este un scriitor pentru care versul nu e un scop în sine, ci un mijloc de a cîștiga în intensitate în alte genuri literare – anume, în proză și în dramaturgie. Cel puțin așa susține el în unele texte confesive. Pentru mine, Dumitru Crudu este unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.
