Ploaia cu diacritice
● Andrei Codrescu, Visul diacritic, Editura Nemira, 2021.
Visul diacritic al lui Andrei Codrescu este o carte a interferențelor, greu de atribuit unui gen anume. Acest aspect mi se pare a fi unul dintre cele mai importante atuuri ale cărții. Interferențele creează spații noi, provocatoare pentru exploratorii spiritului, dincolo de taxonomii. Poveștile despre fiecare etapă a formării artistice sînt ele însele poeme în proză ce intră în dialog cu poeziile scrise în limba română de-a lungul timpului. Din acest motiv, chiar și textele mai puțin reușite de la începutul carierei scriitoricești ale lui Codrescu (pe vremea cînd semna Andrei Steiu) au ceva de spus, și prin ele însele, dar și prin acele poeme în proză retrospective prin intermediul cărora se interconectează. Contextul creează valoarea și rezistența în timp. Din poemele de început citez cîteva versuri foarte bune: „Trebuie să ridic gulerul și să trec / înalt cît tuburile de orgă, / prin toamnă. / Bate un vînt dinspre Ave Maria” („Seara”). Contribuția lui Cosmin Ciotloș este esențială pentru recuperarea primelor poezii ale lui Andrei Codrescu. Prin cercetările sale, el este cel care dă tonul acestei aventuri numite Visul diacritic. Criticul oferă în postfața cărții unele lămuriri cu privire la provocările sale de a-l smulge din uitare pe poetul român Codrescu, care a semnat în adolescența sa cu mai multe pseudonime. Căutarea suplinește întotdeauna uitarea. Același lucru se întîmplă și în cazul discursului auctorial retrospectiv. Poetul este un narator al vieții și creației sale. Timpurile se amestecă, nu mai există granițe între prezent, trecut și viitor.
Autorul mărturisește că: „Aceste poezii scrise direct în limba română vin însoțite de povești. Mai bine zis, vin însoțite de viața mea. Viața mea a pus și pune în scenă un joc ciudat: cu cît mă îndrept mai mult spre bariera subțire a morții, cu atît revine mai îndîrjit trecutul. Îmbătrînesc în prezent, mă îndrept spre viitor, dar mă trezesc în trecut”.
Datorită unui montaj bine pus la punct de naratorul mai sus amintit, toate etapele poetice se regăsesc în armonie. Textele din a doua jumătate a vieții scriitorului fac trimiteri subtile la cele din adolescență. Cartea este un tot ce conține în sine și un germene al unui viitor probabil. Mai mult, povestind despre cărțile sale în limba engleză, Codrescu vorbește despre compatibilitățile și incompatibilitățile cu limba sa maternă. Explică unele aspecte intraductibile ce se regăsesc în ambele limbi.
Interesant este destinul cărții Femeia neagră a unui culcuș de hoți. În anul 1965, a întîlnit-o la Roma pe poeta Renata Pescanti Botti. Aceasta i-a oferit volumul ei de poezii, Poesie scelte. Codrescu a scris pe marginile late ale cărții poezii în limba română ce interferau cu cele ale Renatei, care erau slabe din punct de vedere valoric. A intervenit asupra textului italian, cu tăieturi și desene cu pix negru. Acea carte cu poemele lui Andrei Codrescu pe margine s-a pierdut la scurt timp, pentru a fi regăsită după o jumătate de secol într-o împrejurare atipică și fericită. Cartea-obiect a apărut la scurt timp la Editura Vinea, cu o prefață de Ruxandra Cesereanu.
Instrumentul negru, ce conține poeme foarte bune, reprezintă o altă perioadă de creație. Se simte influența poeziei americane la mai multe niveluri. Pe cît a crezut că se desparte definitiv de limba română, cu atît i-au apărut mai multe provocări de a scrie în limba maternă. Bineînțeles, la distanțe mari de timp unele de altele. Astfel, a scris Poeziile la două mîini, împreună cu Carmen Firan și, ulterior, Submarinul iertat, împreună cu Ruxandra Cesereanu. Această carte a avut succes la public și la critică. Așa s-a produs definitiv relansarea lui Andrei Codrescu, în calitate de scriitor român. În Visul diacritic sînt incluse și altfel de texte, cum ar fi răspunsuri la diferite anchete. Ele sînt scrise într-o limbă română atît de expresivă, de parcă Andrei Codrescu nu ar fi lipsit nici o clipă din cultura de origine. Scriitorul mărturisește că: „Limbile mele nu s-au armonizat sau contopit de la început. S-au încăierat des și de multe ori violent, în cîrteli nevrozate de expresie, filosofie și tehnologie“. Apropo de tehnologie, ei îi datorăm titlul acestei cărți la modul literal. În America nu avea la dispoziție tastaturi care să conțină diacriticele românești. Nu putea în acest fel să-și redacteze textele cu adevărat în limba română. Dar acest sens literar ce, pînă la urmă, derivă dintr-un factor minor trimite spre un cu totul alt sens, mult mai înalt. Ploaia de diacritice de pe coperta cărții, la care se adaugă confesiunile sale despre limba maternă, o putem interpreta ca pe un dar revelatoriu venit de deasupra lui și dincolo de alegerile sale. Prin această carte, se tranșează definitiv problema dacă Andrei Codrescu este și un scriitor de limbă română sau aparține doar spațiului american. Între și/și versus sau/sau, prima opțiune este cea adevărată.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.
