Poezia LGBT+ – dincolo de manifestul identitar –

● Adrian Schiop, Nu e dragoste¸ Editura Cartier, 2022.   

Importanța socială a literaturii LGBT+ nu mai poate fi pusă la îndoială. A fost intens teoretizată în Europa și în spațiul american în ultimele decenii, cu foloase evidente pentru înțelegerea acestui alt fel de a simți și de a resimți realitatea. Importanța despre care vorbesc derivă dintr-o formă manifestă de a fi a acestui tip de literatură. Individul se simte neintegrat, neînțeles, blamat. De aici reiese un sentiment absolut legitim de furie și de răzvrătire față de cutumele inflexibile ale societății. Mai mult, presiunea celor din jur împarte persoanele gay în două tabere: a celor care își recunosc și își asumă natura și a celor ce se ascund, trăind într-o amorțire deloc confortabilă, pînă la urmă. Aceștia din urmă trădează, astfel, cauza comună. Literatura LGBT+ ca manifest identitar își trage seva tocmai din această revoltă și din dorința de îndepărtare și de sfidare a tuturor măștilor. Societatea devine blamabilă pentru că în esența ei este opresivă și constrictoare. Nici limbajul estetizant, nici cel subversiv nu ajută la nimic, lucrurile trebuie spuse în față, pe bune.

Am ales să scriu de data asta despre cărțile a doi scriitori reprezentativi pentru literatura de azi – Adrian Schiop și Răzvan Andrei – ce au în comun, pe lîngă activismul LGBT+ intrinsec, tocmai acea modalitate prismatică specială ce conduce la un mod insolit de a fi al poeziei pe care ei o scriu. 

Adrian Schiop este autorul a cel puțin unui roman foarte bun, Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013). Să nu uităm că, în 2004, același autor atrăsese atenția publicului și lumii literare cu Pe bune / pe invers, o carte poate prea dură pentru acele vremuri. Și, ca să fac legătura cu ce spuneam mai sus referitor la cei care își neagă natura, deghizîndu-se în majoritari, voi cita din poemul de deschidere al volumului Nu e dragoste: „admirație / pentru mircea minică / fiindcă a avut tupeul să fie 100% hetero / într-o perioadă cînd toată lumea era 100% hetero. / da, am dormit în același pat / am făcut duș împreună / ne-am transferat atingeri întîmplătoare și pase telepatice / dar toate astea n-au ciobit nimic din alea 100%” („mulțumiri și dedicații”).

Textele par să trădeze un autor care refuză autoiluzionarea și estetizarea realității. Fronda sa nu e în nici un fel contrafăcută, scrie după un dicteu interior împotriva normelor de tot felul, inclusiv a celor gramaticale. Cu alte cuvinte, lumea acceptă ce deja e falsificat în prealabil. Din acest motiv, poetul se raportează la acea porțiune de real rămasă în afara jocurilor aparenței. Din acest motiv, limbajul nu poate fi decît transparent și frust. „2001: un băiat” e o retrospectivă lucidă și dureroasă. Poetul intervine chirurgical în memorie, caută probabil originea unui rău cînd difuz, cînd foarte concret. Dincolo de toate acestea, o emoție curată, ingenuă: „ai 14 ani și singurătatea ta de abia a început. / o să termini liceul din avrig. / o să te apuci de șoferit / dar o să te lași după un an / și o să te angajezi preceptor la primărie. / la 21, o să te fută o femeie măritată / și n-o să înțelegi nimic din asta. / șapte ani or să se scurgă / jucînd jocuri, /ascultînd manele și house, / avansînd printre pungi cu lichide și globule”. 

Volumul este cu atît mai bun cu cît mizele ideologice se simt foarte puțin. Teza e estompată printr-un demers ce nu implică nimic demonstrativ. Tonul uneori e exploziv ca în „ei au lumea lor și lumea lor îmi face greață”. Undeva în subtext se simte prezența unor ei care-i stîrnesc revolta. Deși ar părea ușor inadecvat să vorbim la Adrian Schiop despre o poetică (doar din cauza prețiozității termenului), există o strofă ce sintetizează „estetica noii contemporaneități”, așa cum apare numită de Christian Moraru într-un articol din Vatra (nr. 7/2022): „Arta e Subversivă prin Esența ei. / Arta modifică Mentalitățile oamenilor. / Publicul trebuie readus la Artă cu mijloace Nonconformiste. / Orice Act Artistic e un Obiect Subversiv. / dar cel mai mult Arta Performativă, care e foarte Nouă. / Cineva care merge cu un Obiect de Artă Nouă pe stradă e / Stigmatizat. / Orice Obiect Artistic poate fi impregnat cu LSD / asta peste 20 de ani va modifica cu siguranță / Mentalitățile Publicului și Societatea / Artiștii Noi sînt foarte Relaxați și / au foarte multă Imaginație”. Relaxarea face trimitere la sensul inițial al cuvîntului gay. Un poem precum „pe cameră sau în lumea reală”, ultimul din carte, răspunde perfect dezideratelor de mai sus.

● Răzvan Andrei, Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+, Editura OMG, 2022.

Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+ de Răzvan Andrei e continuarea unui proiect început cu Jazz pentru iguane și alte poeme (Brumar, 2018), prima carte a autorului, un real reper în literatura contemporană. Volumul de debut conținea un „Raport intermediar către Walt Whitman” ce trebuie neapărat (re)citit pentru o mai bună înțelegere a demersului autorului din recenta sa carte. Tot în Jazz se află și poemul „Elegie pentru copilul homo”, din care citez: „Spre voi mă îndrept, poeţi din adîncurile pămîntului, din baruri şi garsoniere homosexuale! / Vă iau de mînă, vă scot la lumină! / Să urlăm, să strigăm în toate cartierele şi pe toate străzile, / să cîntăm cîntecele celor de dinaintea noastră, / să găsim cuvintele care să ne unească teama…“. 

În Raport nu mai avem de-a face cu acea asumare manifestă a propriei naturi. Aici există o anumită lejeritate în relatarea unor aspecte, cu toate că reiese din unele fragmente o psihologie duală, problematică, incisivă în raport cu sine, dar fără a avea consecințe vizibile la exterior și în raport cu ceilalți: „Nu sînt subversiv. Sînt / Pe față – / Cînd frust, cînd temător: / Ca flatulența țînțarului anofel” („Antropometrii”).

În această carte este urmărit și un traseu existențial al unui individ racordat la o anumită forță exterioară sieși, care îl face să fie în egală măsură foarte puternic și fragil. Fragilitatea vine din toate acele situații ce nivelează ființa, reducînd-o la niște atribute banale. Oamenii sînt legați unii de alții nu prin virtuți, nu prin însușiri deosebite de orice natură, ci prin gesturile dezarmant de concrete, prin fiziologiile lor rudimentare. Adevărurile despre viață apar odată cu tăcerea, atunci cînd discursurile înalte amuțesc. 

Tot de amintita estetică a noii contemporaneități ține o anumită centrare pe lucrurile despre care în general nu se vorbește și nu se scrie. Tăriile spiritului sînt contrabalansate de examinarea milimetrică a spațiilor – materiale și psihice – insuficient explorate: fiziologia umană elementară: „și cu biblia-n mînă / scriptura / istoria unor oameni care nu merg niciodată la baie / răzvan știe că adevăru-i în tăcerile lui moise într-ale lui ieremia într-ale lui isaia / condiția asta democratică știința voioasă a supraomului / pus cu fundul pe colac” („condiția asta democratică”). 

Cei care cred că aveam de-a face cu desacralizări sau blasfemii trebuie să urmărească mai cu atenție limbajul colocvial și potențialitatea artistică a acestuia. Aveam de-a face, de fapt, cu artă adevărată, cu un mixaj de emoții și perspective afective insuficient explorate. Poemul Raport e un tur de forță, o irumpere controlată. Textele de dinaintea lui conțin mici secvențe anticipatoare. Textul mărturisește o neînțelegere și o neacceptare anterioară, regretul unor grimase față de o realitate pe care nu o cunoștea cu adevărat. 

Poezia lui Răzvan Andrei are și un aspect utilitar. Înainte de a ajunge să fie un scop în sine, ea este un mijloc. Unul mentalitar și persuasiv. Poezia vine din „nevoia irepresibilă de a spune «noi»”. Din acest motiv, poetul vorbește/scrie în numele tuturor celor „deviați”. Aici nu e vorba de o istorie comună, care își pierde din semnificație prin abstractizare și generalizare, ci de drame personale încatenate, cît se poate de concrete. Poemul survolează universul posibilităților umane de exprimare a emoțiilor și demontează totul cu precizia celui ce-și cunoaște vulnerabilitățile, adaugă în fluxul său aluviunile unei conștiințe care vrea să nu mai fie a unui singur individ, ci a unui grup. 

Se vorbește despre o catastrofă ce trebuie asimilată sau înțeleasă foarte bine pentru a putea fi evitată: „Milaret de homosexuali, desprinși cu penseta de pe meningele-mumă, / Înaintează agitați spre intersecții gata-gata să ronțăie pereții, / Arterele lumii & să-i pătrundă în sistemul circulator / Depunîndu-și ouăle grele de har & alean / Pudrate cu tibișir rogvaiv. / Iată și îngerul gay, cu sutele de ochi-praștie răspîndiți ca păduchii / Pe lungimea & lățimea celor șase aripi, / Dejurnă cucernic la groapa Adevărului – / Stropind cu ectoplasmă gardul dimprejur & tufa de anason / Cu firele căruia în mîini ne vom prezenta toți, divizii după divizii, / La Judecata de Apoi”. 

În literatură totul este important, doar dominanta se schimbă periodic. Din acest motiv cred că cele două volume nu sînt novatoare și relevante doar pentru LGBT+, ci pentru literatura ca atare. Dacă o numim LGBT+ nu facem decît să o izolăm, nicidecum să o integrăm. Ideologia limitează și sufocă. E valabilă atîta timp cît e în fierbere. Literatura e oricum incluzivă. Cărțile asupra cărora m-am oprit astăzi au valoare estetică, dincolo de ideologia din care au luat naștere. Ele rezistă dincolo de manifestul identitar. 

P.S. Primul poet român autodeclarat gay, Dominic Brezianu (13.10.1940 – 17.11.2022) tocmai s-a stins din viață la 82 de ani. Antologia sa de poezie Eroticele a apărut la Editura Tracus Arte, 2012.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.