Partea lui Antonesei
● Liviu Antonesei, Opera poetică, prefață de Al. Cistelecan, Editura Paralela 45, 2017.
Antologia de faţă reprezintă unificarea tuturor faţetelor unui proiect ambiţios, derulat în mai multe perioade de creație. Pharmakon-ul din 1989, aspru cenzurat, a fost retipărit integral după Revoluție sub titlul Căutarea căutării (1990). Destui ani s-a crezut că Liviu Antonesei a renunțat la poezie, fapt contrazis de publicarea, după aproape un deceniu, a cărții Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, un volum continuat mai tîrziu prin Apariția, dispariția și eternitatea Eonei (2007). O a treia perioadă de creație e reprezentată în această culegere de Poveștile filosofice cretane și de alte poezii din insule, precum și de Poemele din zorii amurgului.
Pentru Liviu Antonesei, cel din volumul de debut, pășirea pe scenă este echivalentă cu „intrarea în starea de trezire”, o stare în care visul şi realitatea se găsesc în proporţii egale. De aceea şi imaginile din text se trag din regnuri diferite, chiar opuse, dar unificate în plan senzorial. Lumea este percepută şi redată cinematic. Totul e parcă un scenariu de film, sînt permise mai multe duble pentru ca o anumită scenă să iasă impecabil. Dar ceea ce e mult mai important derivă din faptul că lumea poate fi derulată înainte şi înapoi, aşa cum se întîmplă în momentul căderii în somn sau înaintea despărţirii de realitatea onirică. Elementele din decor sînt aşezate acolo pentru ca, în funcţie de ele, să se regleze luminozitatea perspectivei din care nu trebuie să lipsească amănuntele revelatoare. Iată cum ar începe filmul: „Ca şi cum ca ar fi coborît valea aceea lutoasă / cu poalele rochiei în mîini şi cu mici perle / lichide lunecînd pe suprafaţa obrazului” şi „ea alunecă uşor şi se zgîrie la genunchi, dar / nu cade, în ultima clipă îşi restabileşte echilibrul / şi o pasăre uriaşă şi neagră îşi lasă o clipă / umbra peste chipul său şi străpunge orizontul/ undeva deasupra turnului de apă; dar de sus, / de pe mal, eu privesc prin binoclu (sau, poate, este vizorul aparatului de filmat)”.
Între aceste două fragmente se interpune un comentariu auctorial, o autoscopie ce stopează derularea de imagini, dar impune o cu totul altă perspectivă asupra acestora; un fel de critică a unei viziuni despre care încă nu se ştie de ce anume e indusă .
Despre acest personaj misterios „ea” am aflat pînă acum că se găseşte în plină mişcare, că alunecă şi se zgîrie la genunchi în timp ce coboară o vale lutoasă, cu poalele rochiei în mîini. Dar direcţia, sensul mişcării ei îl descoperim abia atunci cînd aparatul de proiecţie începe să redea invers „şi ea este din nou lîngă mine – îşi prinde poalele rochiei în palme/ şi începe să coboare panta abruptă”. Devine limpede că „ea” se îndepărtează, fuge, dispare. Momentul apariţiei se confundă practic cu cel al dispariţiei. Totul se rezumă la un scurt-circuit, la temporalitatea amorfă, de esenţă onirică, în care fracţiunea de secundă poate dura cît un eon. Lumea se derulează înainte şi înapoi, „ea” apare şi dispare, în virtutea legilor unei imaginaţii involuntare, nelogice, poate.
Multe dintre textele volumului Căutarea căutării au o componentă modernistă, deconstruită prin multiplele efecte de polifonie pe care autorul reuşeşte să le insereze atît la nivelul strategiei arhitectonice, cît şi la nivelul fiecărui text în parte. Farmecul acestei poezii este polifonia specifică ei, jocul multiplelor voci în spaţiul aceluiaşi text. De altfel, autorul îşi consolidează filonul poetic printr-o avalanşă de cuvinte invocate impetuos de către foarte vocalul poet. Pentru Antonesei, muzica o substanţă vitală ca şi aerul. „Căutarea căutării”, actul de „a vorbi numai în cercuri concentrice” e saltul inutil al materiei care se întoarce, inevitabil, la aceeaşi stare. Legile armoniei interioare nu-şi găsesc echivalentul în exterior pentru că între „eu” şi „lume” se interpune mereu „o linie verticală care pulsează”. Între aceşti doi poli există un dialog indirect, tradus prin inserţiile livreşti ce par a avea funcţia unor piloni de siguranţă.
Apariţia Eonei decurge firesc din Căutarea căutării, în finalul căreia Liviu Antonesei lasă impresia că totul a fost deja spus şi trăit. Din acest motiv întregul demers necesită o reluare, o derulare înainte şi înapoi. Trebuie „să înceapă reînceperea”.
Cele 14 poeme, gîndite ca ipostaze ale Zilei de după, pot fi interpretate ca un răspuns polifonic la întrebarea în doi timpi ce însoţea Despărţirea de lume: „dacă nici moartea nu va putea fi?/ dacă în faţa luminii, în loc să urc, voi vorbi?” Nimic nu e întîmplător în scrisul lui Liviu Antonesei, deşi spontaneitatea şi detaşarea nu lipsesc. Uneori poetul devine derutant de împăcat cu legile armoniei pe care alteori vrea cu tot dinadinsul să le spulbere. Vorbim şi în acest caz despre retrăirea mentală a ceea ce deja a devenit istorie personală, o retrăire infidelă sieşi. Aşa apare „Ea”, cea în sfîrşit numită, Eona. Apare după ce în realitate dispăruse demult. Înţelegem că Eona este cea căutată şi că „Ea” nu poate fi decît căutarea însăşi. „Cercurile concentrice” ale vorbirii protejează un cuplu primordial (infernal?) surprins în mai multe ipostaze ale existenţei sale, de la geneză la disoluţie.
Nu am făcut nici o referire pînă acum la componenta ludică a scrisului lui Liviu Antonesei. Aceasta îşi găseşte forma optimă în Poeziile fără perdea din era noastră şi în unele dintre textele cuprinse în Dispariţia şi eternitatea Eonei. Ele au o funcţie dublă. Prima conduce la potenţarea prin contrast a dimensiunii sobre, nevrotice, violent-seducătoare, ce defineşte viziunea de ansamblu asupra lumii. Prin cea de-a doua, coborîrea în ludic însoţeşte simbolic dispariţia Eonei. Dar nimic nu se pierde definitiv pentru că acea temporalitate amorfă specifică stării de veghe (atît de bine ilustrată în Ca şi cum) readuce într-un prezent continuu trăirile cele mai îndepărtate. Astfel, devine posibil şi sentimentul eternităţii, un sentiment efemer însă ca oricare alt sentiment.
Poveștile filosofice cretane sublimează unele toposuri ale gîndirii elene, dar maximalismul tematic apare îmblînzit, relativizat printr-un frison nostalgic care umanizează perspectivele. Poemele abundă de reverii și proiecții, de fantezii marine și rostiri oraculare. Nisipurile fierbinți ale Sudului, pe care au pășit cîndva zeii, formează tot felul de figuri și corpuri efemere ca durată în lume, dar eterne, dintr-o perspectivă extinsă de înțelegere a realității. Eona – prezentă aici fără nume – pare contopirea ideală dintre sentiment și spațiu.
Reinventîndu-se ca poet în zorii amurgului, Liviu Antonesei face dovada că mai are multe lucrui de spus în poezie. Mai mult, am bănueala că el abia acum începe cu adevărat să spună ce are de spus, după ce a lăsat de mai mulți ani în urmă Partea frigului.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (coord. împreună cu Lia Faur), Polirom, 2017.
