Mistificţiuni salutare: Mircea Anghelescu – 80

Pe Mircea Anghelescu l-am întîlnit prima oară la cursurile doctorale pe care le deschidea cu verbu-i caracteristic, provocator şi grav, la fel ca-n predicile lui Meister Eckhart, apăsînd pe fiecare cuvînt, cu avertismentul: „Bună ziua... Este deja prea tîrziu”. S-a dovedit a fi, asemenea lui Mihai Zamfir, un excelent mobilizator de oaste. Îi cunoşteam deja textele din România literară, pe care o citeam regulat, de cîţiva ani buni. Mă impresionase în acele cronici deplina sa deschidere către scriitorii mai tineri, nu doar către numele consacrate ale literelor noastre. A scris cîteva texte comprehensive şi despre reprezentanţi ai generaţiei mele clujene, de curînd botezate de către Alex Goldiş, drept douămiicinciste. Mai tîrziu, la susținerea în catedră, mi-a atras atenția să nu exagerez, pe versantul cercetării mele doctorale, în a asocia în chip iremediabil resurecția efectului (în dauna semnificației) cu figura lui Steinhardt. Să mă feresc de driblinguri periculoase şi de suprainterpretări, să îmi triez bine resursele. S-ar spune că îmi intuia excelent febrilitatea căutărilor, mai vechile porniri pasional-eseistice, şi căuta să mă echilibreze. Nu pot spune că nu mi-au fost de folos acele sfaturi, din contra, mi-am recitit, nu o dată, teza (şi mai apoi cartea) avînd în minte acele observaţii-far. Mircea Anghelescu mi-a oferit, atunci, chiar de la începutul luminoaselor noastre dialoguri academice, nu doar un cec în alb (prin încrederea şi, aş spune, prietenia cu care m-a întîmpinat în acest mediu bucureştean pînă atunci în mare parte străin mie), ci şi o hîrtie de turnesol. Ulterior m-a îndemnat să public mai des în presa noastră culturală, mi-a spus că sînt un tînăr înzestrat pentru critică şi că e nevoie acolo (şi) de semnătura mea, mai ales în acest context al împuţinării tot mai vizibile a numărului criticilor noştri de întîmpinare, retraşi ori migratori adesea înspre sferele cercetării (strict) academice.

Deschiderile cronicilor sale către universul textelor memorialistice, către orizontul recuperator al istoriilor literare ori către naraţiunile traumatice se împleteau cu excelenta ancorare în prezent, cu grija delimitării faţă de iluziile şi capcanele de orice fel, de la cele literare pînă la cele specifice cercetărilor doctorale. Arma cea mai puternică a profesorului şi a criticului mi s-a părut, citindu-l ori ascultîndu-l vorbind, tocmai realismul viziunii sale, dublat în chip firesc de valorile echilibrului, ale prudenţei, şi de o ineluctabilă charismă. Sînt aproape sigur că a produs fascinaţie în jurul său, printre generaţiile trecute care l-au avut drept profesor ori în raport cu acei tineri ori cercetători cu care a intrat în contact, şi ştiu că acest fapt nu s-a datorat doar alurii sale dandy, amintind de rolurile unui celebru actor român grizonant, cu mare succes în special în rîndurile publicului feminin (spre a nu lăsa loc de discuţii hermetice, mă refer la Ion Dichiseanu). L-am simţit pe profesorul Anghelescu ca fiind un intelectual interesat nu numai de tangenţa specificităţii cu literarul în cercetările doctorale, ci şi de gestionarea resurselor ori de aspectele tehnice ale comunicării cu studenţii. Îl defineau promptitudinea cu care răspundea mail-urilor acestora şi solidaritatea stimulativă pe care o degaja în raport cu ei. Răspunsurile sale erau mereu bine cumpănite. Dacă pentru noi era „deja prea tîrziu”, cum ne spunea, stimulîndu-ne, în schimb, acorda timp fiecăror întrebări, nedumeriri, ezitări. L-am resimţit, totodată, ca pe un excelent complement al profesorului coordonator al tezei; de o parte, se afla Mihai Zamfir, cu suflul său inspirator, care reuşea, cu tactul şi cu erudiţia binecunoscute, să biruiască asupra ezitărilor mele intelectuale, iar de cealaltă, era profesorul Anghelescu, care se preocupa de aspectul tehnic, de organizarea materialului, de proporţionalitatea referinţelor, de mobilizarea noastră generală. Esprit de finesse şi esprit de géométrie. De altfel, Şcoala doctorală de la Literele bucureştene nu duce defel lipsă de asemenea profesori. În cadrul sesiunilor de comunicări, dialogurile cu Ion Bogdan Lefter durau, de exemplu, pînă seara, în felul lor pasionant, polemic, incitant.

Ce am învăţat sau ce am folosit din experienţa întîlnirilor livreşti ori doctorale cu Mircea Anghelescu? Voi da, aici, din raţiuni de spaţiu, doar un exemplu, pe care îl consider suficient de relevant. În cartea mea Vîrstele subversiunii i-am împrumutat şi adaptat cu folos, în urma unei lecturi pasionante a unuia dintre studiile sale, preocupările legate de termenul de mistificţiune, în accepţia luminoasă, adversativă, pe care istoricul literar a avut-o în vedere: „În literatură însă, mistificările nu sînt doar «altceva decît pretind» să fie, nişte contrafaceri care, odată dovedite, îşi pierd orice valoare. Pentru a putea înşela gustul şi competenţa unor cititori, fie şi numai pentru o clipă, aceste mistificări – termenul francez supercherie e mai cuprinzător şi mai sugestiv, avînd şi o nuanţă de sfidare, de provocare – trebuie să inspire prin ele însele încredere, să sugereze calităţi pe care le-ar avea şi originalul”. Era subliniată astfel incompatibilitatea noţională cu, de pildă, procesul plagiatului: „mistificările presupun creaţia efectivă a unor texte, o participare, fie şi de un tip aparte, la procesul literar, pe care îl reflectă şi-l îmbogăţesc în acelaşi timp – pe cînd plagiatul este o operaţiune artizanală care acoperă un furt, iar rezultatul său nu mai priveşte defel literatura” (vezi Mistificţiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură, Editura Compania, 2008).

Dacă, de pildă, aş echivala în frazele de mai sus ale lui Mircea Anghelescu „literatura” cu Dumnezeu, „mistificţiunile” cu teologumenele, iar „plagiatul” cu erezia, aş putea dobîndi o idee destul de clară asupra contribuţiei steinhardtiene în zona eseului teologic şi asupra relaţiei pe care acesta o dezvoltă în interiorul sau la periferia dogmei, pe traseele insolite ale existenţialismului creştin, nicidecum, însă, în vecinătatea ereziei. Între altele, este doar una dintre probele irefutabile ale unei influenţe salutare, pentru care sînt extrem de recunoscător.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.

Sursa foto: Radio România Cultural