„Doamne, iartă-mă că sînt român...“ Obsesii cioraniene în anul Centenarului

Pentru creştini, Cioran reprezintă o piatră de poticnire. O cauză pierdută. Tocmai de aceea poate că pe unii i-a surprins întrucîtva cartea lui Ion Vartic, apărută în 2011 la Editura Polirom şi ţesută în jurul unui Cioran „naiv şi sentimental“. „Aveam nouă sau zece ani. M-au dus la Sibiu, într-o şaretă. Stăteam în spate, pe paie. Am zărit cupola uneia dintre bisericile oraşului. Mi s-a strîns inima. Mă smulgeau din paradisul acestui sat natal pe care îl adoram.“ Iată un decupaj din Caietele lui Cioran, care poate să pară neobişnuit pentru publicul larg, scoţînd la iveală una dintre reveriile fundamentale ale scriitorului: copilăria petrecută la Răşinari. Fără îndoială, înăuntrul stilului care l-a consacrat a rămas tot timpul ceva dintr-un copil care şochează adulţii. Enigma sa, scrie mai departe Vartic, este aceea specifică firilor sentimentale, care se visează adesea reincluse în sînul unei lumi din care au fost excluse cîndva: „Cu cît s-a apropiat mai mult de moarte, cu tot atît s-a cufundat mai profund în plasma acestei reverii“. Se pare că nu dorea să revadă România şi pentru a nu ucide definitiv o lume care, nealterată şi atemporală, supravieţuia astfel mereu tînără în mintea lui.

Este probabil greu de închipuit un discurs, în anul Centenarului, venit din partea celui care a scris cîndva Schimbarea la faţă a României, acum, cînd păşunismele şi reclamele comerciale la tot felul de produse devenite peste noapte „tricolore“ circulă fără acte în regulă, prin intersecţii şi vitrine. Însă la fel de greu de imaginat este ca acel verb al său, odată ispitit, să nu pătrundă şi prin încăperile sentimentale şi paradoxale ale memoriei. El, pentru care de apreciat erau în primul rînd indivizii care au ratat totul în viaţă; el, care s-a azvîrlit brusc în genunchi, într-un acces dostoievskian, în faţa unor amici sosiţi să-l viziteze în garsoniera sa pariziană, atunci cînd i s-a cerut să semneze pe două exemplare din cartea sa, Revelaţiile durerii, murmurînd înainte: „Doamne, iartă-mă că sînt român“; el, care, ţinînd să clarifice faptul că nu a fost niciodată un apologet al sinuciderii, a adăugat imediat că „Viaţa este suportabilă exclusiv cu ideea că o poţi părăsi cînd vrei“.

Poate că de aceea, pentru unii, Cioran funcţionează mai degrabă ca o terapie prin inversare, ca o vitalitate a resemnării, cum sugera, între alţii, şi Horia Pătraşcu, ca o pildă din seria Kafka – Ionesco, în care personajul vizat eşti tu însuţi: ele, personajele, s au dus pe apa sîmbetei, tu, însă, stai în colţ citind ori privind. Închizi apoi cartea, ieşi din aburul ei şi viaţa merge mai departe. Fără însă ca tu să fi rămas acelaşi ori aceeaşi.

Puţini oameni îndrăznesc a scrie ori a vorbi deschis despre ruşinea de a fi român, în deplină cunoştinţă de cauză, la modul asumat şi sincer. Este, fireşte, un sentiment care poate surveni intermitent în ecuaţie, însă, deşi mulţi dintre noi – îndrăznesc a paria – l-au resimţit cel puţin o dată în viaţă, doar cîţiva au avut curajul să o şi recunoască. Există ruşini şi ruşini, scria Mihai Zamfir într-un editorial recent din România literară (nr. 1-2/2018), însă ruşinea de a aparţine comunităţii istorice a propriului popor pare a fi, de departe, cel mai greu de suportat.

Unii poate că au resimţit-o atunci cînd nişte cetăţeni români ar fi terorizat şi jupuit lebedele care îşi făceau veacul pe un lac vienez (faptul că, între timp, s-ar fi dovedit falsă informaţia are, din păcate, prea puţină relevanţă acum, cînd răul mediatic a fost produs şi efectele răspîndite). Inventarul raţiunilor ori declicurilor acestor stări este, practic, mai larg decît s-ar putea crede. Poate că alţii au resimţit acest complex sentiment cu ocazia mineriadelor, invers proporţional cu mîndria nebună resimţită în primele zile cînd s-a putut striga din toţi rărunchii „Olé, olé, olé, olé / Ceauşescu nu mai e!“, ori cînd, în chip paradoxal, ne-am putut striga în sfîrşit nefericirea, după decenii întregi de tăcere.

Unii simt probabil că ruşinea le dă tîrcoale din cauza guvernanţilor care ne conduc. Este, pînă la urmă, o judecată paradoxală, terapeutică, cioraniană: un fel de a refuza dictonul conform căruia „fiecare ţară îşi are guvernanţii pe care îi merită“. Un fel de a continua să respiri, să negi această judecată, condamnînd viaţa alături de nişte politicieni corupţi, în condiţiile unei scandaloase indiferenţe colective, ale unei majorităţi ţintuite în scaunele ori pe canapelele din faţa televizoarelor. Poate că în clipele acelea nu mai vrei să ştii de circumstanţe, nu mai vrei să crezi în alibiuri. Uiţi, poate, pînă şi faptul că unii dintre ei sînt la rîndul lor victime ale sistemului, pensionari duşi cu zăhărelul de Partidul instalat ciclopic în sediile a două sau trei sau patru televiziuni aşa-zise independente, amăgiţi nu doar cu promisiuni şi cu pixuri gratuite, ci şi cu news alert-urile unui jurnalism ieftin.

În editorialul amintit, profesorul Zamfir mărturiseşte că a încercat acest greu de suportat sentiment într-un moment anume, bine înfipt în memoria sa. Este vorba de data de 7 octombrie 1994, cînd Regele Mihai ateriza pentru o oră pe Aeroportul Otopeni, şi cînd Guvernul, Preşedinţia, SRI-ul, sute de soldaţi, înalţi funcţionari, poliţişti în uniformă şi în civil s-au mobilizat cu toţii, în chip ridicol, împotriva unui singur om, neînarmat şi paşnic. Autorul editorialului afirmă, în final, concesiv şi întrucîtva optimist, că „ruşinea de a fi român“ i-a fost ştearsă, în chip paradoxal, tot de către Regele Mihai, prin atitudinea sa demnă fără ostentaţie, în mijlocul „mizeriei minuţios pregătite“.

Cum poţi să fii român?

Un straniu sentiment duce mai departe, însă, acest raţionament şi continuă să pună beţe în roate. Este oare îmbucurător, mă întreb, faptul că tocmai acei români cu sînge aşa-zis „străin“, ori aparţinînd altor etnii, sînt cei care ne aduc aminte cel mai des de faptul că trebuie şi că merită să fim mîndri că sîntem români? Neluînd aici în calcul figurile naţionalismului indigest, vom observa că, indiferent că aparţin dinastiei de Hohenzollern, precum Mihai I, ori dinastiei britanice, precum prinţul Charles (care nu pierde nici un prilej de a face reclamă Transilvaniei peste tot unde merge), ori evreităţii asimilate de la noi (amintesc aici doar cazul N. Steinhardt), sau, pentru a coborî în cultura de masă, sportivilor aromâni care au făcut cunoscută România în toată lumea (cuplul Halep-Hagi, de pildă), aceştia par a reprezenta, în chip paradoxal şi la tot pasul, avangarda susţinătorilor necondiţionaţi ai mîndriei de a fi român. Ceea ce dă cu totul peste cap celebrul şi pripitul diagnostic al lui Nae Ionescu cu privire la ce înseamnă a fi cu adevărat un (bun) român. De menţionat aici, fără vreo intenţie de prozelitism politic, şi figura simpatică a unei franţuzoaice care vorbeşte bine româneşte, pe numele ei Clotilde Armand, şi care se încăpăţînează să ne asigure, într-o antologie recent apărută la Editura Humanitas, că există cu adevărat multiple bucurii de a trăi în România.

Să fie oare acesta un fenomen universal ori doar un aspect particular, specific românesc? Unii cred că am avut mereu noroc cu străinii, cel puţin în istoria noastră modernă, alţii atît aşteaptă: să le spui de străini sau de Lucian Boia, că îi şi vezi ascuţindu-şi săbiile. Tot ceea ce contează pentru ei este să le poată da peste nas maghiarilor ori să îşi poată rosti nestingheriţi aberaţiile conspiraţionist-triumfaliste, în lumea aceasta condusă, nu i aşa, de uneltirile secrete ale evreilor şi ale americanilor. Şi totuşi, se pare că zorii modernizării s-au suprapus, pentru noi, cu Regulamentele Organice ale ruşilor, cu infuzia ideilor franco-germane, cu chemările latine ale Romei, continuînd mai apoi cu dinastia regală, cu misiunile militare franceze ş.a.m.d. Inapetenţa pentru tragic şi eternul spirit tranzacţional specifice românităţii nu fac decît să reactualizeze, pînă la urmă, spusele lui Cioran: nu există o fiinţă mai umană decît românul, şi tocmai aici e nenorocirea. În fapt, o falsă şi amînată nenorocire, cîtă vreme, în lectura aceluiaşi moralist, fenomenul autodispreţului naţional capătă, pe lîngă inerentele deficienţe, şi alte surprinzătoare semnificaţii: „Nu este popor care să-şi priceapă mai bine deficienţele şi care să simtă o mai rară voluptate de a şi le mărturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivă, un «scuipat în sîn» general, o amarnică luciditate a soartei noastre…“ Atît cu un secol înainte, în lumea lui Caragiale, cît şi la aproape un secol după momentul cînd apăreau aceste rînduri din volumul Schimbarea la faţă a României, lucrurile nu erau şi nu sînt semnificativ altele. Dimpotrivă, această euforie a naufragiului perpetuu se menţine în imediata noastră actualitate. Scenariul se repetă la nesfîrşit şi nu poţi să nu te întrebi uneori: „De unde-au răsărit, dom’le, alde Cuza, Maiorescu, Eminescu, Noica? Par în definitiv atît de neromâni din fire!…“

Convivialitatea rămîne, fireşte, una dintre trăsăturile cele mai nobile ale noastre, însă mult prea adesea este consumată cu scopul inventarului (cvasiterapeutic?) al tuturor relelor. Dacă nu mă înşel, chiar Andrei Pleşu remarca, într-un interviu, cu privire la voluptatea caragialiană a conaţionalilor de a-şi îneca amarul la o bere, faptul că respectiva bere nu are cu adevărat gust dacă unul dintre interlocutori nu valorifică la un moment dat, pe parcursul discuţiei, cu voce grav-baritonală, unul din celebrele dictonuri: „În ce hal am ajuns, dom’le… “ sau „Ca la noi la nimenea!“

Cum poţi să fii român? Iată o întrebare la care cele mai creditabile răspunsuri par a proveni mereu din afară. De meditat astfel, încă o dată, atît asupra semnificaţiilor adînci ale diasporei, dar şi asupra răsturnării exemplare de care a avut parte celebra şi orgolioasa butadă a lui Nae Ionescu, în tentativele sale de a defini cu maximă grijă limitele accesului la românitate şi la deplina ei înţelegere. 

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.

Foto: adevarul.ro