Jurnalul unui premiant

● Saşa Pană, Născut în ’02: memorii, file de jurnal, evocări, Editura Pandora M, 2021.

(Re)lectura acestor memorii dezvăluie nu atît convulsive disponibilităţi suprarealiste în temperament, cît figura, pe alocuri uşor obositoare, a unui pasionat de factologie, un farmacist. Aproape întregul tom se constituie ca un elogiu adus arhivei, biblioraftului şi altor adjuvanţi ai memoriei. Dacă ar fi trăit astăzi, Pană ar fi devenit, probabil, artizanul unei reţele de arhivare, în IT ori în politici de securitate. Înzestrat şi cu o foarte bună părere despre sine („zodia îmi conferă multe şi minunate calităţi”), scrisul acestui fabulos anticar şi insolit colportor intelectual dobîndeşte cale liberă spre accesarea iluziei supreme: „Voi scrie numai adevărul”. Instalat în memorie ca într-un cimitir, omul deţine nu doar vaste colecţii de ziare, fotografii, manuscrise, cărţi poştale, necroloage, ci şi o listă cu restanţi, un „chenar cu doliu” ca un pomelnic, conţinînd numele celor care nu i-au returnat cărţile împrumutate. Modelele acestei cruciade şi ale acestei mobilizări editoriale, parcă fără precedent, provin din familie, fie ele literare ori ideologice: tatăl său primea o foarte bogată corespondenţă, întîmpinată entuziast de către copil, citea cu voce tare şi decupa diverse articole politice, foiletoane, caricaturi, pe care le păstra în plicuri, ori edita, el însuşi, o revistă lunară de „medicină şi higienă”.

Paginile creionează, în fapt, portretul unui premiant de meserie, care se aşază, pînă tîrziu, mereu în prima bancă, şi care îşi păstrează colecţiile intacte, timp de decenii: „Nici un colţişor îndoit, nici o pată”. Ficţiunile identitare devin fantasme identitare, mai ales atunci cînd rîndurile trădează o grijă excesivă de a poza în soldatul credincios al Partidului Comunist. Memoria selectivă a medicului militar nu este şi una inocentă. Comunismul şi publicaţiile afiliate sînt privite, de fapt, (şi) ca forme de contracarare a mişcărilor huliganice din zorii anilor ’20. Însă după toate cele trăite şi întîmplate în anii ’50, de care nu se ocupă în aceste memorii, soluţia cea mai sigură pare a fi tot limbajul de lemn: „Am rămas un optimist dornic să muncesc fără preget pentru luminarea mea şi înălţarea semenilor mei către o altă condiţie de viaţă. (...) Clasa muncitoare [era] singura care lupta pentru o autentică pace între popoare” etc. Şi totuşi, senzaţia care persistă este aceea că „scîrba pentru mentalitatea burgheză” punctează mai mult la impresia artistică. Rămîne de văzut, după cum nota şi Geo Bogza în jurnalul său, dacă toată această grijă excesivă şi declarativă nu eşuează în „burghezism”.

Deşi nu îşi propune să facă literatură, reţin atenţia şi cîteva dialoguri ori anecdote, funcţionale ca veritabile bucăţi de proză (scena, de pildă, cu campania electorală a lui N.D. Cocea), portretele făcute tatălui şi bunicii sale de pe filieră maternă, relatarea violenţelor trăite în familie, catalogate mai tîrziu drept simple „răsplăţi contondente” la obrăzniciile copilăreşti, şi mai ales evocările unor „metode didactice” cel puţin îndoielnice, amintind parcă de schiţele şi nuvelele lui Delavrancea: elevi forţaţi să mestece şi să înghită literalmente gunoaiele rămase în bancă sau de pe jos, ori cărora li se „rupea urechea” pentru cea mai mică şoaptă, în timp ce erau batjocoriţi cu apelative ori porecle umilitoare, de către – nota bene – profesori-autori ai unor studii de psihologie şi pedagogie, cu doctorat în filozofie etc. Aceştia din urmă nu erau examinatori, scrie Pană inspirat, ci „hingheri de greşeli”.

Literaturizării spontane i se adaugă firesc şi interesul documentar, recuperarea efervescenţei publicisticii interbelice, cu savuroasele pamflete ori polemici. Contestării, de pildă, de către Tudor Teodorescu-Branişte a „micii şi bravei avangarde” de la revista unu, i se răspunde cu un soi de şah-mat „strengăresc”: „Fugi, mă puţă, de aici!”. Sînt evocaţi Minulescu, Arghezi, Blecher, Macedonski, Ion Călugăru, Geo Bogza, B. Fundoianu, dar şi derapajele fasciste ale lui Radu Gyr, Octavian Goga, Nicolae Paulescu (evocat ca un monument al demagogiei), panica creată de tulburările studenţeşti antisemite, cînd ameninţările huliganice împiedică desfăşurarea unor spectacole de teatru şi cînd nu se mai poate conta pe sprijinul poliţiei, ori corupţia ucigătoare, acţionînd sub un dicton pe care l-am putea cataloga astăzi drept... nouăzecist: „Fur, dar fur cu acte” etc.

Un soi de cruzime a relatării îl conduce, în unele situaţii, mai degrabă înspre naturalism, pe filiera preocupărilor sale din sfera medicinei militare, precum în paginile despre năzbîtiile studenţeşti, coborîte parcă din lumea lui Creangă, dar conjugate, adesea, în registru tragic, ori în detaliile înfiorătoare ale autopsiei cadavrului unei copile „cu pomeţii zmeurii”: neajungînd în timp util nefericita veste în satul unde trăiau părinţii fetei, corpul neînsufleţit fusese automat repartizat în „sala de disecţie a anului I”. Altfel, scrisul lui Saşa Pană rămîne, în acord cu diagnosticul pus de Ion Pop în celebra sa carte despre avangardă, acela al unui poet al duioaselor amintiri familiale, un spirit meticulos şi greu de situat printre îndrăznelile şi convulsiile avangardiste.

Adrian Mureşan este profesor şi critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.