Vecinătăţi paradoxale - Simone Weil & N. Steinhardt

Publicat în Dilema Veche nr. 839 din 19 - 25 martie 2020
Vecinătăţi paradoxale   Simone Weil & N  Steinhardt jpeg

În versantul anilor ’40, atît Steinhardt (în articolele din Revista Fundaţiilor Regale, din Victoria sau din Libertatea), cît şi Simone Weil se preocupă intens cu privire la procesul politic al scriitorilor colaboraţionişti, la „trădarea cărturarilor”, la provocările gidiene ale „artei pentru artă” ş.a.m.d. Autonomia moralei, atrage atenţia tînărul eseist, „nu poate fi negată în numele inteligenţei sau al culturii”, citîndu-l pe Julien Benda, care le reproşa lui Paul Valéry sau lui André Gide că nu au avut „suficientă moralitate pentru a duce povara culturii lor” (Varia, ediţie de Florian Roatiş, Polirom, 2019). Simplul fapt că Gide pune la dispoziţia nemţilor celebra revistă pe care o conduce (Nouvelle Revue Française) este privit ca un sacrilegiu. Observaţiile lui Simone Weil privind „rinocerizarea” intelectualilor merg în aceeaşi direcţie şi, fapt cu atît mai interesant, sînt oricînd transportabile (şi) în context românesc: „Scriitorii au o manieră inadmisibilă de a juca pe două fronturi. Niciodată în altă epocă ei n-au pretins şi n-au exercitat într-o asemenea măsură rolul de directori de conştiinţă. (…) Dar dacă le cerea cineva socoteală scriitorilor în legătură cu orientarea influenţei lor, ei se repliau indignaţi în spatele privilegiului sacru al artei pentru artă. Fără nici un dubiu, Gide, de exemplu, a ştiut întotdeauna că volume precum Fructele pămîntului sau Pivniţele Vaticanului au avut o influenţă asupra vieţii practice a sute de tineri, ba chiar a fost mîndru de asta. Nu există, în consecinţă, nici un motiv să punem asemenea cărţi la adăpostul barierei intangibile a artei pentru artă şi să nu trimitem la închisoare un june care aruncă pe cineva dintr-un tren în mers” (Înrădăcinarea, Polirom, 2018).

Despre rinocerizare în Est şi în Vest

Decadenţa spirituală a Franţei este una dintre temele predilecte şi pentru Steinhardt, atît înainte, cît şi după capitularea Franţei din iunie 1940. În savuroasele scrisori trimise din Occidentul anilor ’30 unui amic bucureştean, tînărul idealist şi monden care, după ce îşi susţine doctoratul în Drept la Paris, călătoreşte prin Franţa, Anglia, Belgia, Olanda, Elveţia, insistă (premonitoriu) asupra generalizării unui consumerism nechibzuit, a unui pasivism şi defetism care le pot deveni fatale francezilor. Critica e acerbă, tonul acuzator şi zeflemitor: „Sînt foarte necăjit şi adînc mîhnit cu poporul ăsta francez. E în decadenţă. Şovinismul, sindicalismul şi pacifismul – cele trei semne vestitoare ale morţii – îl stăpînesc. E ţara lui Pernod Vodă, a indiferenţei şi a juisării. Nu se poate, nu fac pe nietzscheanul, dar trebuie un element de eroism în viaţă. Prea sînt mulţumiţi, vulgari şi bistroaşi; se pupă toată ziua, îi ard un păhărel de douăzeci de ori pe zi şi fac pe manfişiştii. Şi ascultă acordeon, şi-şi caută de mîncărică. Îţi vine să sari în sus. (...) Căci deviza Franţei care e? E: JE M’EN FOUS. Am auzit de nenumărate ori această expresie, de mii de ori am auzit-o pretutindeni, s’en fichează, iată deviza lor. De toate. De Cehoslovacia, de părinţi, de vecin, de ţara lor, de ieri şi de mîine, de Dumnezeu şi de regulamente, sînt sătui, sînt plictisiţi, nu mai pot. Aceasta e deviza Franţei pe care ar putea s-o pună pe monede şi pe monumente: JE M’EN FOUS. Iar pe deasupra, ca simbol, paharul de Pernod” (George Ardeleanu, „Corespondenţă N. Steinhardt – Charles Gruber”, în România literară, nr. 12/2017).

În explicarea acestei critici dezlănţuite în finalul anilor ’30 la adresa francezilor trebuie luate în considerare şi resorturi de factură ideologică, precum aversiunea tînărului conservator faţă de socialişti şi, în general, faţă de mişcările europene de stînga, şi mai vizibilă în versiunea Manuscrisului de la Rohia a Jurnalului fericirii. Steinhardt rememorează aici sentimentul exasperării care îl încercase în faţa unei avalanşe mediatice deşănţate (ceea ce spune multe despre efervescenţa ideologică a lumii interbelice), în contextul profilării la orizont a pericolului reprezentat de Hitler: „Reclamele din ziare şi de pe ziduri cu Et un Pernod pour Arthur mă îngreţoşează. Arthur: cu mustaţa lui bleagă şi trufaşă, cu aerul lui de mijlociu Francez deştept şi sigur de el! Fac greve, ocupă uzine, au vacanţe plătite, vor salarii mai mari şi pensii după legea veche, treaba Statului că d’aia-i Stat, le trebuie cîte o juma’ de vin la fiecare masă, şi cîte un aperitiv – cît de bine ştiu ce vor şi cum se cade a fi trăită viaţa. Dar mai e unul, tot cu mustaţă, în vecini, care nu bea alcool şi nici nu mănîncă carne, şi despre viaţă concepe alte păreri” (op. cit.).

În siajul (anti)utopiei

Weil constată, critică, deplînge şi caută să explice, la rîndul ei, drama conaţionalilor săi, dar peste tot se resimte acea empatie superioară, acea compasiune în raport cu cei slabi, care îi caracterizează atît de bine scrierile şi care evită să idealizeze eroismul absolut, acea măsură căreia caută să îi rămînă fidelă (s-a discutat în acest sens despre o anumită influenţă a ideilor ei asupra lui Albert Camus, unul dintre admiratorii şi editorii ei postumi), atunci cînd în context apare ipoteza damnării unor indivizi, nu însă şi a unor infracţiuni. Astfel, punctul ei de vedere este unul foarte interesant: în anumite cazuri, presa şi emisiunile radiofonice ar putea fi acuzate şi reprimate pentru atingerea adusă principiilor unanim recunoscute ale moralităţii, şi chiar şi pentru „tonul şi gîndirea grosiere, pentru prost-gust, pentru vulgaritate, pentru o atmosferă morală perfid-corupătoare”, această situaţie neconstituind, după Simone Weil, un afront adus libertăţii de opinie. Însă acest fapt nu va putea fi aplicat în cazul unui individ care doreşte să îşi expună propriile convingeri. O publicaţie, prin urmare, poate fi suprimată fără ca membrilor săi să li se retragă dreptul de a publica în nume propriu într-o altă revistă. Dar publicaţia respectivă va fi stigmatizată la nivel public pentru „infamie”, conform acestui scenariu propus de Weil, într-o formă care va continua pînă la descurajarea completă a respectivei agenţii (Înrădăcinarea).

Nu este singurul moment în care gîndirea lui Weil se apropie, e adevărat, într-un chip seducător, de formele gîndirii utopice. La fel ca atunci cînd concepe, în meditaţiile ei de filosofie juridică, pedeapsa aplicată infractorilor ca pe un fapt „solemn şi sacru”, ca pe „o onoare” care ar şterge „ruşinea crimei” şi care trebuie privită drept o formă de educaţie suplimentară, prin care sistemul penal să instrumenteze cu abilitate naşterea sentimentului vinovăţiei şi al dreptăţii în sufletul unui criminal. Sau la fel ca atunci cînd proiectează, în scopul nobil al „reînrădăcinării” claselor muncitoare, cîte o universitate muncitorească ce ar urma să funcţioneze în vecinătatea fiecărui atelier central de montaj, în strînsă legătură cu direcţiunea întreprinderii, ori atunci cînd, imaginînd o reformă a învăţămîntului francez, prevede ca aceia care doresc să devină învăţători la ţară să fie trimişi timp de un an, incognito, drept servitori la o fermă, iar cei care urmează să predea în cartierele muncitoreşti să fie trimişi, la fel, în uzine.

În cazul lui Steinhardt înclinaţia şi sensibilitatea faţă de sfera distopicului ţin de domeniul evidenţei, mai ales dacă înţelegem literatura distopică nu atît ca un gen separat, cît drept o formă particulară de expresie a unei energii a spiritului, critică şi opoziţională. În acest sens, gîndirea şi opera lui Steinhardt, încă de la vîrsta parodiilor interbelice, pe care am putea-o numi o vîrstă a antiutopiei satirice, pun în mişcare o astfel de „energie distopică”. Opere precum Jurnalul fericirii sau În genul tinerilor…, fără a se încadra în genul distopic propriu-zis, întreţin subiacent un dialog polemic cu modelul utopic, într-un act explicit de critică socială şi filozofică. În schimb, în scrisul Simonei Weil se poate recunoaşte, intermitent, o uşoară aplecare pentru utopism, înclinaţie favorizată, probabil, atît prin slăbiciunea pentru gîndirea lui Platon, pentru obsesia purităţii (un concept-cheie în gîndirea franţuzoaicei), cît şi printr-un anumit temperament (inerent) al vîrstei.

Secretul acestui binom provine şi din faptul că, la o privire esenţialistă asupra gîndirii politice a celor doi, Simone Weil este, pînă la urmă, o optimistă care nu ezită să proiecteze un viitor al „victoriei” (inclusiv în contextul redresării Franţei în epoca lui Charles de Gaulle), pe cînd Steinhardt, în pofida renaşterii identitare care debutează odată cu convertirea în detenţie la creştinism şi în contextul traumei staliniste şi apoi al hărţuielilor nenumărate venite din partea aparatului represiv, este, politic vorbind, mai degrabă un pesimist. Drept dovadă stau nu doar Jurnalul fericirii sau alte mărturii biografice (în special volumul de documente Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii, prefaţă de Toader Paleologu, studiu introductiv de Clara Cosmineanu), ci şi unele eseuri precum acela „oral”, înregistrat clandestin pe benzi de magnetofon, în esenţă o reflecţie amară, sub genericul: „Despre agonia Europei” (Primejdia mărturisirii: convorbiri cu Ioan Pintea, Dacia, 2002), care pleacă de la chestiunea defetismului francez al anilor ’30 şi ajunge pînă la reformele sovietice ale lui Gorbaciov. Însă pasajul cel mai edificator pentru acest scepticism grav al lui Steinhardt apare într-un dialog cu Zaharia Sîngeorzan. La întrebarea „Cum vă imaginaţi că va fi anul 2000?”, răspunsul este elocvent: „Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist. Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire. Asta cît priveşte statele. Cît priveşte indivizii, ei se vor împărţi în două clase: a purtătorilor de revolver şi a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal), ceilalţi vor deveni iobagi. Curajul şi arma vor fi criteriile: resemnaţii, fricoşii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă. Vor fi şi asociaţii de oameni liberi (bande, ganguri) care vor juca rolul noii nobilimi, noilor stăpîni” (Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode..., Editura Revistei „Literatorul”, 1992).

Răspunsul confirmă atît prezenţa unei traume provocate de un mediu represiv, precum şi dimensiunea distopică a sensibilităţii autorului, ca o notă diferenţială în ordinea discursului său. Pe de altă parte, dacă ne gîndim la actualitatea discursului lui Steinhardt, aceasta transpare inclusiv din luciditatea cu care îşi priveşte propriile obsesii: „Tot vorbim de libertate, ne plîngem că n-o avem, o socotim bunul cel mai de preţ, o ridicăm în slăvi. Dar ne punem noi oare întrebarea dacă şi ceilalţi, care nu-s intelectuali, împărtăşesc aceeaşi părere şi simt lipsa libertăţii la fel de acut ca noi? Nu cumva, potrivit presupunerii lui Thomas Mann, libertatea e «o noţiune pedantă şi burgheză»? Nu cumva sînt mulţi aceia despre care Alfred Jarry a scris că «există aşadar oameni cărora libertatea le este o plictiseală şi o belea»? Nu cumva e o povară, de care nu puţini aşteaptă să se descotorosească?” (Manuscrisul de la Rohia).

Senzaţia unui déjà-vu

Asocierea, nelipsită de graţie, dintre empatie şi optimism o determină pe Simone Weil să privească pe dinăuntru, cu o firească implicare afectivă, dar şi cu realism, spectacolul dezolant al decăderii Franţei. Privind retrospectiv, prăbuşirea din 1940 îi apare ca un efect direct al războiului civil sîngeros din mai 1871, „care a continuat mocnit aproape trei sferturi de veac”. Începînd de atunci, spune Weil, „prietenia dintre tineretul instruit şi popor, prietenie din care se hrănise, într-un fel, întreaga gîndire franceză a secolului al XIX-lea, a devenit o simplă amintire”. O tară cvadruplă îi alimentează această convingere: degradarea simţului dreptăţii, idolatria faţă de ban, lipsa inspiraţiei religioase („În Franţa ne îndoim de toate, nu respectăm nimic”) şi falsa concepţie a francezilor despre „măreţie” şi despre patriotism. Totuşi, acuzaţiile pe care Steinhardt i le aducea Franţei şi, prin extensie, Occidentului defetist al anilor ’30 sînt altfel metabolizate la Weil: „Tineretul burghez francez nu mai putea avea, după 1924, sentimentul că Franţa este domeniul său. Muncitorii făceau mult prea mult zgomot. Pe de altă parte, suferea de acea epuizare misterioasă care s-a abătut peste Franţa după 1918, ale cărei cauze sînt, probabil, în mare măsură fizice. Indiferent dacă trebuie să incriminăm alcoolismul, starea nervoasă a părinţilor cînd au adus pe lume acest tineret sau altceva, tineretul francez dă de multă vreme semne clare de oboseală” (Înrădăcinarea). Rîndurile următoare denotă bun-simţ, echilibru şi gîndire tolerantă, ceea ce pare întrucîtva paradoxal pentru o gînditoare asociată astăzi, în dicţionarele sau în studiile de specialitate, cu ideea de adîncă radicalitate a discursului: „Oricît de puţin simpatice ar fi aceste medii, oricît de criminală a fost ulterior atitudinea lor, avem de-a face cu fiinţe umane, cu fiinţe umane nenorocite. Problema în privinţa lor se pune în termenii următori: cum să-i împăcăm cu Franţa fără a lăsa ţara pe mîinile lor? (…) Cît despre cei care sînt slabi în faţa fricii de moarte, se cuvine să fie compătimiţi, deoarece orice fiinţă umană, dacă nu e fanatizată, este, cel puţin în unele momente, susceptibilă de această slăbiciune” (op. cit.).

Cît priveşte actualitatea gîndirii şi a ideilor lui Weil, este suficient să îi juxtapunem meditaţia de mai sus a lui Steinhardt cu privire la variabilele libertăţii şi vom avea senzaţia stranie a unui déjà-vu: „Victoria va ocupa o ţară în care toţi au fost ocupaţi aproape exclusiv să nu se supună, din motive josnice sau înalte. S-au ascultat transmisiunile radiofonice făcute de la Londra, s-au citit şi distribuit tipărituri interzise, s-a călătorit pe şest, a fost ascuns grîul, s-a muncit cît mai prost posibil, s-a făcut piaţa neagră, lumea s-a lăudat cu toate lucrurile astea între prieteni şi în familie. Cum îi vom face pe oameni să priceapă că, gata, s-a terminat, că de-acum nesupunerea trebuie să înceteze?” (op. cit.).

Înlocuiţi „personajele” de mai sus, schimbaţi decorurile şi veţi avea o hartă mentalitară destul de fidelă a României postcomuniste. Să ne resemnăm: dincolo de propriile lor obsesii, Weil şi Steinhardt numai naivi nu au fost.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.