Politicile „traumei“ în dezbaterile criticii recente

De la Negrici citire

Ipoteza traumei şi a unei evoluţii anormale a literaturii române sub comunism, dimpreună cu consecinţele acestor fatalităţi au fost vehiculate la noi mai cu seamă în scrierile lui Eugen Negrici. Pentru a putea înţelege resorturile adînci ale transformărilor survenite odată cu instaurarea realismului socialist, trebuie luate în calcul, crede criticul şi profesorul bucureştean, caracterul atipic şi felul bizar în care literatura română evoluează după 1948, sub şocurile repetate produse de ingerinţele brutale ale factorului politic represiv:

„Nimic din ce se întîmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, strategemă de supravieţuire… Anamneza nu poate face abstracţie de faptul că, dincolo de aparentele lui concesii şi de deschiderile operate din cînd în cînd, regimul – care, esenţialmente, a fost unul dictatorial – a socotit mereu literatura şi pe scriitori ca pe instrumentele lui. Dacă nu le mai putea stăpîni şi folosi nemijlocit ca în primii zece ani, le putea manipula discret, ca în ceilalţi treizeci şi ceva.“ (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Editura Fundaţiei Pro, 2002) „Literatura dezvoltată sub guvernare totalitară nu ar putea fi închipuită decît ca un soi de teren al anomaliilor stilistice, cu excrescenţe, formaţiuni insidioase, multiplicări stranii, deformări vicioase, concrescenţe defensive.“ (Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008)

Deşi adoptînd nuanţe diferite în Despre idei & blocaje (Humanitas, 2006), la concluzii apropiate ajunge şi H.-R. Patapievici, preluînd (şi prelucrînd) însă unele sugestii venite dinspre gîndirea noiciană (din „Comunicare şi cuminecare“, în Cuvînt împreună despre rostirea românească): „În mod paradoxal, tipul de comunicare la care ne-a condamnat clandestinitatea adevărului sub comunism a fost unul constrîns să includă în formula lui cuminecarea. Cum se ştie, cuvîntul „cuminecare“, ca şi cuvîntul „comunicare“, vine tot din latinescul communicare, doar că a trecut prin tradiţia ecleziastică, şi înseamnă împărtăşire de la ori întru ceva. Regimul comunist, interzicîndu-ne sociabilitatea spaţiului public, ne deschidea posibilitatea de a explora sociabilitatea catacombelor, oferindu-ne involuntar prilejul unui spor de interioritate. Doar că sporul în interioritate nu rămînea fără plată, iar beneficiul, cu un paradox întors, era tot al regimului. Într adevăr, deşi este minunat ca orice comunicare adevărată să fie şi o formă de cuminecare, e o pierdere pentru obiectivitatea comunicării ca adevărul comunicării să fie condiţionat de realizarea cuminecării. Adevărul obiectiv al comunicării nu ar trebui să depindă, pentru a se realiza, de adevărul subiectiv al împărtăşirii. Astfel, dubletul comunicare/cuminecare făcea ca transmiterea unui înţeles să depindă de capacitatea persoanelor implicate în actul comunicării de a împărtăşi o seamă de subînţelesuri, ceea ce reducea drastic comunicarea şi, în plus, refuza încă o dată pieţei de idei şansa de a se forma. Concluzia este că interstiţiile de libertate din comunism nu puteau forma nuclee de societate deschisă.“

Ce spun ardelenii

La concluzii mai nuanţate, mai concrete şi mai puţin radicale vor ajunge Sanda Cordoş sau Alex Goldiş. În „Ideologia realismului socialist în România“ din volumul Lumi din cuvinte: reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică (Cartea Românească, 2012), cercetătoarea şi profesoara clujeană este de părere că, odată depăşită epoca „patului procustian“ impus literaturii române de către realismul socialist pe durata a mai bine de două decenii „ce pot să pară astăzi de neînţeles“, în urma unei ofensive polifonice şi purtate pe diverse planuri, se va reveni treptat la criteriile artistice ale literaturii şi se va renunţa la multe dintre cerinţele dogmatice. În Sincronizarea criticii româneşti postbelice în deceniile opt şi nouă (MNLR, 2013), Alex Goldiş remarcă, la rîndul său, că deşi trauma manifestată, între altele, prin „denigrarea revanşardă“ a metodelor, teoriilor şi instrumentelor criticii a marcat iremediabil discursul criticii şaizeciste româneşti, odată cu anii ’70-’80, acesta începe treptat să se specializeze. Simptomele acestor recuperări ar fi reprezentate prin reactualizarea clasicilor în noi interpretări, prin deschiderea spre teorii occidentale, prin gradul de aderenţă la fenomenul contemporan şi prin profunzimea profesiunilor de credinţă despre critică. Deşi, privind în ansamblu, critica românească nu a preluat atît paradigme de gîndire critică în această perioadă, cît „limbaje critice, într-un amestec destul de liber“, totuşi, criticii adevăraţi, remarcă Goldiş, angajează în circuitul cultural(ist) al ideilor şi un discurs asupra metodei ori unele inovaţii de ordin critic, oferindu-se aici drept suport argumentativ cazurile conceptelor lansate de însuşi Eugen Negrici sau de către Mihai Zamfir: expresivitatea involuntară, respectiv stilistica diacronică.

Trauma a murit, trăiască trauma!

La polul opus faţă de Eugen Negrici se poziţionează Ion Simuţ în Literaturile române postbelice (Editura Şcoala Ardeleană, 2017), care mută accentele, supralicitînd, în opinia noastră, rolul unor scriitori precum Paul Goma sau I.D. Sîrbu în economia literaturii române postbelice, dinspre literatura oportunistă asupra contrapartidei reprezentate de triada evazionism – subversiune – disidenţă, probabil şi din dorinţa de a restabili un echilibru asupra discuţiei prin contrabalansare, echilibru bruiat de ceea ce fusese citit drept un radicalism negativist al intervenţiilor lui Negrici (vezi rezervele lui Mircea Martin cu privire la finalitatea practică a acestui aşa-numit radicalism: „După ce recunoaştem (toate) iluziile şi denunţăm (toate) relele, ce ne rămîne, cu ce rămînem?“ în Radicalitate şi Nuanţă, Tracus Arte, 2015), cu care criticul ardelean întreţine o polemică uşor stridentă, după ce îşi făurise în aproape trei decenii de critică postdecembristă un renume şi o imagine de critic-sociolog prudent şi echilibrat. În opinia domniei sale, eticheta literaturii române „sub comunism“ este nefuncţională, căci noi nu am apucat, de fapt, să ajungem sub comunism. Termenii propuşi de Simuţ sînt: „dictatură socialistă“, „socialism dictatorial“, „socialism dinastic“ (epoca ceauşistă) etc. O remarcă aici în ceea ce îl priveşte pe Steinhardt: eseurile subversive ale lui Steinhardt sau Paleologu nu pot intra în aceeaşi categorie cu Jurnalul fericirii, în opinia mea. La fel cum acesta din urmă nu poate să facă parte din categoria literaturii disidente, din raţiuni de ordin în primul rînd etimologic… O altă categorie, aceea, eventual, a literaturii oponente ar putea da seamă de această operă, pentru că ea critică regimul de pe suprafaţa îngustă a unei platforme de dreapta. Altfel privind lucrurile, nu sînt oare destinul unui I.D. Sîrbu sau discursul postdecembrist al unui Paul Goma tocmai produsele sau efectele acelei traume blestemate, la care se referea de la bun început Eugen Negrici?

Deşi sacrificînd sau exagerînd prin centrarea a aproape întregului său discurs critic pe o teză şi pe o percepţie exclusiv organiciste asupra literaturii române – obiecţie excelent formulată de Alex Goldiş – este foarte dificilă, dacă nu imposibilă, demontarea în bloc a observaţiilor formulate de Negrici în cele două volume mai sus citate. Percepţia traumei, a atipicului şi a bizarului sînt reale şi pot fi decelate la fel de bine şi în interiorul concepţiilor puse în circulaţie de către critica şi eseistica postbelică. 

Adrian Mureşan este doctorand al Universităţii din Bucureşti.

Foto: Eugen Negrici