Nicolae Steinhardt şi modelele omului-graniţă
Pe 29 iulie s-au împlinit 105 ani de la naşterea lui N. Steinhardt. Ideile şi numele acestui scriitor continuă să fie vehiculate frecvent în publicistica literară şi culturală românească, chiar şi dincolo de efervescenţa mitogenetică a anilor ’90, pînă în dezbaterile socio-culturale de dată foarte recentă. I s au dedicat şi cîteva teze de doctorat, între care se remarcă monografia semnată de George Ardeleanu, realizată sub coordonarea lui Nicolae Manolescu.
Există, în discursul lui Steinhardt, o obsesie culturală pentru ideea de graniţă şi pentru împăcarea contrariilor. Se fac multiple referiri şi la acele cîteva modele ale acestei graniţe simbolice, iar între ele se detaşează două personalităţi marcante pentru personalitatea tînărului Steinhardt, dar şi pentru încrengătura de domenii (fizică, psihanaliză, suprarealism etc.) decisive pe scena interioară a subiectului: Albert Einstein (amicul din studenţie al tatălui său) şi Sigmund Freud (cu care se înrudea pe linie maternă). Priviţi prin aceeaşi lupă eseistic-răstălmăcitoare, care aduce, mereu compensativ, în prim-plan virtuţile secundarului, fiecare dintre cei doi mari deschizători de drumuri ar întrupa exemplar această logodnă a contrariilor. Fizicianul, de pildă, este deconspirat în latura sa de violonist pasionat, de veritabil personaj preocupat de problemele cele mai lumeşti ale actualităţii, care „circula pe aleile sanctuarului de la Princeton lingînd cornete de îngheţată“, şi ca autor al unei teorii prin care „ştiinţa s-a împăcat cu poezia“. Teoria relativităţii einsteiniene ar dezvălui, prin urmare, trăsături „derutante şi incantatorii“, capabile să dezvolte tangenţe cu poeticul:
„Cine oare n-ar fi ispitit a crede că «spaţiul e ca un cearşaf unde aştrii se afundă, îndoindu-l», că universul e în neîncetată expansiune, că razele de lumină sînt şi ele curbate de greutatea corpilor cereşti prin apropierea cărora trec, că gravitatea (sic!) e purtată de unde, că fotonii sînt corpusculi pilotaţi de o undă de probabilitate ori alte rostiri deopotrivă de halucinatorii sînt extrase nu dintr-o prea riguroasă carte de ştiinţă, ci dintr-o operă inspirată de visări şi închipuiri poetice?
Însăşi cariera ştiinţifică a lui Albert Einstein stă sub semnul unei fantasme infantile (unui complex formativ, ar spune Freud): întrebarea pe care şi-a pus-o încă de foarte tînăr: cum mi s-ar arăta lumea dacă aş călători pe o rază de lumină?
Gările acelea care defilează prin faţa unor trenuri imobile, ceasurile acelea care indică în acelaşi moment ore diferite pe stîlpii peroanelor şi pe încheieturile mîinii (ori în buzunarele) călătorilor, galaxiile acelea nenumărate, însă finite, evenimentele acelea care s-ar desfăşura de-a îndărătelea dacă se depăşeşte o anumită limită, simultaneitatea declarată a fi cu neputinţă, relativitatea (altfel spus nesiguranţa) proclamată atotstăpînitoare şi ineluctabilă, particulele despre care nu putem şti niciodată unde se află exact şi ce vor face par mai degrabă scorniri ale imaginaţiei ori fragmente din Alice în Țara Minunilor şi Dincolo de oglindă decît grave teorii pe deplin demonstrate, ulterior, de observaţii astronomice, de calcule computerizate şi de experienţe de laborator de o precizie ameţitoare“. („Centenarul poetului neştiut“, în Steaua nr. 5/1979, reprodus în Critică la persoana întîi, ediţie îngrijită de Florian Roatiş, Polirom, 2011)
Relativitatea, conchide Steinhardt, are marele merit de a-l fi scos pe individ de sub „asuprirea mecanicistă“ şi de a fi „strîns laolaltă noţiunile aparent contradictorii de hazard, ordine, uimire şi raţiune în suprema enunţare: cea mai importantă dintre minuni este că universul e perfect inteligibil“.
Într-un alt eseu, se insistă asupra valorii acordate de Freud graniţei dintre domeniile felurite ale cunoaşterii: „Datorită lui au stabilit relaţii de colaborare cu medicina investigaţii ca sociologia, psihologia, etnografia, istoria literaturii şi artelor, folclorul, memorialistica“ („Freud şi arta“, în Critică la persoana întîi), dar şi asupra interesului constant pentru artă manifestat de celebrul medic.
Un alt autor des vizitat şi invocat de Steinhardt este americanul Marshall McLuhan, cu ale cărui idei inovatoare, mozaicate, paradoxale şi non-academice eseistul deschis către formele criticii culturale rezonează intens. În articolul dedicat energiei hibride şi culiselor acesteia, pornind de la fizica particulelor şi de la observaţiile privind inovaţiile şi beneficiile descentralizatoare ale electricităţii asupra modelelor existente ale organizării sociale, McLuhan sfîrşeşte prin a face apologia graniţei şi a hibridului în artă:
„Hibridul sau zona de întîlnire a două mijloace este un moment de adevăr şi revelaţie, din care se naşte o formă nouă, deoarece paralela dintre două mijloace ne ţine la frontiera dintre forme, smulgîndu-ne din starea noastră de narcoză narcisistă. Momentul întîlnirii dintre mijloace este un moment de libertate şi de ieşire din starea obişnuită de transă şi de paralizie indusă de ele simţurilor noastre.“ (Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg: scrieri esenţiale, antologie şi cuvînt înainte: Eric McLuhan şi Frank Zingrone, traducere de Mihai Moroiu, Nemira, 2015)
Tentaţia graniţei susţine şi condiţia genului eseistic spre care tinde discursul cultural al lui Steinhardt. Pe urmele lui Derrida, pentru care legile care guvernează această specie sînt impuritatea şi contaminarea, cercetătorul finlandez Kuisma Korhonen plasează eseul în jurul conceptului de graniţă (borderline), definindu-l drept un „anti-gen“ (an antigenre): „When we speak about the essay, we speak about borderlines. Situated on – and playing with – the borderlines between philosophy and literature, argumentative science and poetic imagination, personal confessions and intertextual play, the essay is a marginal zone where there are no self-evident contracts between the author and the reader“. (Kuisma Korhonen, Textual Friendship: The Essay as Impossible Encounter. From Plato and Montaigne to Levinas and Derrida, Prometheus Books, 2006)
Definit de Christian Schärf ca situîndu-se în flagrantă opoziţie cu monologul catedratic fundamentalist şi unic (apud Andreea Mironescu, Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol şi critica modernităţii, Tracus Arte, 2014), eseul provoacă atît controverse de ordin estetic, cît şi nelinişti de ordin ideologic. Textele subversive ale lui N. Steinhardt nu fac excepţie, iar autorului lor i se potriveşte de minune metafora lui T.W. Adorno (din „The Essay as Form“, în New German Critique, nr. 32/1984) conform căruia „eseistul poate avea aerul unui copil care se joacă cu focul“.
Adrian Mureşan este doctorand al Universităţii din Bucureşti.
