„Mersul pe sîrmă”

Că Junimea era o societate veselă şi petrecăreaţă ştiam dinainte, însă cartea lui Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului în România (Curtea Veche, 2013), înmulţeşte şi diversifică argumentele în favoarea acestei teze. Ba mai mult, demistifică şi deconstruieşte prejudecăţi, precum aceea a preferinţei explicite a lui Caragiale şi a personajelor sale (strict) pentru bere. Starea de ebrietate se hrăneşte adesea din „surse” dintre cele mai diverse. Celebrul Cetăţean turmentat descrie atît culisele chefului cu Caţavencu, în urma căruia i se va subtiliza scrisorica de amor, dar şi o posibilă hartă a drumului către extazul bahic, în care ţuica, vinul şi berea reprezintă staţii obligatorii: „Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... una-două-trei... pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae... l-am băut... oo! l-am băut!”. Deşi Cetăţeanul e un vicios cu intenţii cinstite, diferenţiindu-se de turmentaţia morală specifică altor personaje, de regulă cu intenţii ascunse, nu se lasă ocolit de prostia fudulă, de mîndria de a-l fi băut pe Caţavencu. Chiar dacă face (prea) multe concesii unei viziuni infernale asupra lumii lui Caragiale, criticul V. Fanache vine aici cu încă o explicaţie, de sorginte cognitivistă: personajul bea pentru a dobîndi curajul de a a călca în locuri nepermise şi de a rosti vorbe îndrăzneţe, de a se ipostazia într-o persoană însemnată, onorabilă. Astfel, „postura de turmentat îi permite gestul cutezător şi filosofarea utopică, îl fereşte de eventualele sancţiuni contravenţionale. (...) Beţivul pare a fi protejat de propriul său viciu, ca şi cum ar purta o mască inofensivă” (V. Fanache, Caragiale, ed. a IV-a, Dacia, 2011). Dacă tandemul euforic Caţavencu – Cetăţeanul turmentat se va reface în finalul Scrisorii pierdute, cînd Ghiţă Pristanda opreşte muzica şi cînd „se împart pahare de şampanie fruntaşilor”, în D’ale carnavalului Catindatul completează lista licorilor euforice şi terapeutice bînd rom, spre a-i trece durerea de măsele, în urma sfatului primit de la un funcţionar de la percepţie: „Vrei să-ţi treacă? Mănîncă, bea, fă petreceri şi magnetizează-te, dar magnetizează-te straşnic cu jamaică...”. Păcat că muzica reggae va apărea peste abia un secol.  

În Craii de Curtea-Veche, logodna spiritului oriental cu decadentismul occidental, la întretăierea dintre două secole, este consfinţită inclusiv prin combinaţia dintre ţuică şi şampanie, într-o atmosferă „bacoviană” şi catalizatoare a consumului de esenţe tari: „Deşi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plîngeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi grilaje se prelingeau, ca o sudoare rece, stropi groşi. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborînd prispa unei cîrciumi, căzu grămadă şi nu se mai sculă. Pantazi porunci încă un rînd de ţuici”. Mai apoi, „ca să împece lucrurile, porunci să se destupe şampania ce, după datina meselor noastre, se sluji în pahare mari”. Într-un eseu despre povestea Crailor, Nichita Danilov notează foarte inspirat şi poetic că aceasta ar avea „consistenţa unui lichior greu, dulce amărui, revărsat pe masă”. Dincolo de acest veritabil „manual românesc al decadentismului”, cum numeşte Angelo Mitchievici capodopera lui Mateiu Caragiale, desprindem şi silueta amintitului Bacovia, proletar şi livresc, ca în poemul Sonet: „Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă, / Ori ca Verlaine topit de băutură – / Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă”. De altfel, poate că nu ar fi rău să reamintim aici că însuşi pseudonimul său literar marele poet şi l-a luat nu doar în relaţie cu Bacăul natal, ci, precum se destăinuie într-un interviu din 1943: „Bacovia mai însemnează şi altceva. Prescurtînd pe Bacchus în Baco, şi adăugîndu-i apoi cuvîntul latin via – calea, adică, ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori”. 

Odată cu era postbelică, aşa cum observă şi Răzvan Voncu, pe măsură ce înfăptuirile „măreţe” ale regimului comunist sînt exaltate cu ipocrizie, exasperarea cetăţeanului de rînd creşte şi ea, luînd adesea formele denaturate ale alcoolismului. Scene precum acelea create de Marin Preda în Marele singuratic (1972) sînt extrem de relevante pentru ebrietatea privită prin lentilele neorealismului: „Presupunerea lui Niculae nu se adeverea: băuseră un număr de sticle, dar nu deveniseră mai comunicativi. (...) Sub efectul vinului, cel care pronunţase aceste cuvinte se făcuse roşu la faţă şi o irepresibilă veselie, pînă atunci secretă, începu să-i strălucească în priviri, în timp ce strivea ţigare de la ţigare. Starea lui se deosebea de a scriitorului vesel prin ironia intensă a luminilor ochilor, în timp ce pe chipul aceluia veselia era ca o spumă a vitalităţii sale debordante colorată de intense străluciri de cinism turbure în priviri...”. Excesul şi alterarea pîndesc la colţ, consfinţind înecarea subiectului în gesturi violente ori cufundarea în fantasma compensativă: „Veselul îi cîrpi una după ceafă. E furios, şopti Niculae. (...) Alături de el era unul care era atît de fericit că are ce bea, încît făcea cu sticlele şi cu paharele un fel de prestidigitaţie, tot timpul turna şi le turna şi celorlalţi vin, apă, sifon, în pahare, şi din pahare în el, şi pe urmă iar din sticlă celorlalţi şi lui iar între două picături...”. 

Păşind printre formele literaturii contemporane, antologicele poeme adunate de Ion Mureşan în Cartea Alcool surprind, în cele din urmă, o re-spiritualizare a stării bahice, în sensul în care spaţiul cîrciumii devine refugiu şi regăsire, deşi tîrzii, ale unui reflex epifanic: „ferestrele cîrciumii sclipeau în soare, / roşii ca ardeii iuţi puşi la uscat pe sfoară. / Cu adevărat nu mai era nimic de aşteptat. / Cu adevărat nu mai era nimic de făcut. / Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi, / ca atunci cînd scrii o poezie după ce ai plîns / vreme îndelungată, / şi nu mai vrei să înţelegi nimic”. Deşi remuşcările persistă („Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristeţe”), ele nu suspendă speranţa origeniană, pînă în ultima secundă, în graţia/graţierea divină, ca în poemul eschatologic cu care se încheie volumul: „Aceasta e Ziua celei de a doua veniri. / Şi deodată, pleosc, / întunericul scuipă un înger, / un înger mic, mic, / un înger sfrijit, / un înger diabetic, / un înger albinos, / ultimul îngeraş recuperator. / Care mă înhaţă de o ureche / şi mă duce în lumină şi eu plîng / şi plîng prin aer / cu urechea între degetele îngeraşului, / plîng, / că întunericul rămîne singur”. Graţia divină este ipostaziată prin apariţia unui cocostîrc uriaş „ce calcă de pe-un acoperiş de cîrciumă pe altul”, căci Dumnezeu, „în marea Lui bunătate”, le oferă bieţilor alcoolici numeroase binecuvîntări. Prin urmare, neo-spovedania fiului risipitor se deschide printr-o răstălmăcire, printr-o deturnare încuviinţată de aceleaşi foruri divine: preceptul conform căruia totul a fost spus (ori scris) deja, redescoperit cîndva şi de către moraliştii francezi, se transformă semnificativ aici în „Totul a fost băut”. Resursele acestei relaţii insolite dintre ebrietate şi graţia divină şi, implicit, cordialitatea ori afecţiunea cu care sînt priviţi inşii refugiaţi în alcool pot fi detectate atît la Bacovia („al beţiei mister”), cît mai ales la Arghezi („Domnul, Dumnezeul meu / Mi-a umplut două pahare / Din cerescul lui rachiu / Scos din lună cu burghiu. / Şi-n fiecare pahar / A lăsat şi-un drob de har. / Amîndouă-s ale tale, / Zise Domnul, ia-le, bea-le”).  

Cazul lui Ion Mureşan reactualizează, totodată, situaţia unei intregi boeme literare specifice anilor relativei liberalizări a comunismului românesc. Numele unor poeţi precum Nicolae Labiş, Nichita Stănescu sau D. Stelaru pot fi uşor invocate pe acest fir. Pe primii doi îi evocă şi îi re-construiesc ficţional Cosmin Perţa şi Bogdan Creţu în recentele „biografii romanţate” apărute la Editura Polirom: Labiş. Jurnalul pierdut, respectiv Nichita. Poetul ca şi soldatul, unde primele pagini se constituie, memorabil, într-o veritabilă fenomenologie a mahmurelii. Pe al treilea îl evocă, între mulţi alţii, Crohmălniceanu în ale sale Amintiri deghizate, respectiv Petre Stoica în Amintirile unui fost corector, unde „îngerul vagabond” îşi vizitează mai tinerii fani într-o cămăruţă mizeră, de boemă studenţească, dar aureolată ca o cameră de refugiu şi de dezbateri intelectuale, ca o vizuină luminată. Pe cît de liniştit se comportă în zilele fără excese, pe atît de violent izbucneşte în momentele de delir, cînd se reactivau înăuntrul său mituri ale primejdiei şi gesturi paranoice: „Vorbele-i mînioase, împletite din gîlci şi buruieni otrăvitoare, nu cruţau pe nimeni – duşmanul principal îi rămînea însă francmasoneria mondială, o adevărată cutie a Pandorei din care, zicea el, s-ar revărsa toate relele lumii. În anumite momente afişa un optimism delirant. (...) Intraseră pe uşă în patru labe, cu cîte-o lămîie prinsă în dinţi. Stelaru era pus pe distrugeri totale. Cu bisturiul, instrumentul de care nu se despărţea niciodată, se repezise să-mi sfîşie plapuma. Implorări, proteste. Se lăsa greu înduplecat: «Plapumă, he! ca burghezii. Ce, tu eşti poet sau burghez? Ruşine. Dar acum?! Ce dracu, lasă-mă să-ţi sfîrtec plapuma, te rog!»”. Acel te rog pune pe gînduri şi trimite, cred, înspre teza Laurei Pavel despre aşa-zisele moduri de a fi între autobiografic şi ficţional, în sensul în care protagoniştii vieţii boeme împărtăşesc „o condiţie histrionică de graniţă”, ilustrînd un caz aparte de ficţionalizare pe care cercetătoarea o numeşte, pe urmele lui Bruno Latour, co-ficţionare, marcînd modul în care „personaje şi situaţii ficţionale, pe de o parte, şi scriitori, artişti, cititori, pe de altă parte, îşi împrumută unii altora modurile de existenţă, manierele de a fi” (v. Laura Pavel, Personaje ale teoriei, fiinţe ale ficţiunii, Institutul European, 2021). 

Literatura extrem-contemporană este, cred, un teritoriu fertil continuării acestei investigaţii eseistice. Din raţiuni de spaţiu, nu am cum să insist aici, dar proze precum Dansul cîinilor de Mariana Bojan (2003), Terasa Fericirii de Lavinia Bălulescu (2018), ori romane precum Omar şi diavolii de Dan Ciupureanu (2017), Fîşii de ruşine de Cristian Fulaş (2018) sau Soldaţii: poveste din Ferentari de Adrian Schiop sînt deosebit de ofertante în cartografierea postcomunistă a stărilor bahice şi a implicaţiilor sociale, cotidiene, mentalitare sau ontologice pe care le dezvoltă. 

Adrian Mureşan este critic literar, profesor la Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.