Continuitatea gloatei
Asaltul asupra Capitoliului i-a lăsat pe mulți americani fără cuvinte. În istora țării lor nu a existat nici un episod asemănător – cu excepția „incendierii Washington-ului” de către trupele britanice, în august 1844. Francezii, versați în sportul național al „ieșitului în stradă”, nu ar avea nici o dificultate să înscrie asaltul asupra unei clădiri guvernamentale pariziene într-un șir de întîmplări istorice similare – de la asediul reușit al Bastiliei, în 1789, pînă la tentativa eșuată a „vestelor galbene“ de a străpunge barierele Palatului Élysée, în noiembrie 2018.
Asaltul asupra Capitoliului poate fi comparat cu asaltul asupra Palatului Tuileries. Dar nu cu „capturarea Palatului Tuileries” din 1792, prin care Revoluția Franceză a trecut de la faza moderată la cea radicală, ci cu asedierea de către „popor” a Palatului Tuileries din 1848, care joacă un rol central în romanul lui Gustave Flaubert Educația sentimentală. Povestea unui tînăr. După evenimentele din 6 ianuarie, episodul din romanul lui Flaubert redat mai jos nu mai poate fi citit fără a vedea înaintea ochilor plebea care umblă triumfător prin rotonda Capitoliului cu șapca MAGA pe cap și ia în stăpînire, rînjind, mobila de birou, lăfăindu-se în fotoliul lui Nancy Pelosis, „Madame Speaker” a Camerei Reprezentanților, cu picioarele puse ostentativ pe masă.
Flaubert descrie sarcastic felul în care Frédéric Moreau, eroul Educației sentimentale, trăiește, împreună cu prietenul său Hussonnet, asediul din februarie 1848 al Palatului Tuileries: „Deodată răsună Marsilieza. […] Intra poporul, care se năpusti pe scară, zdruncinîndu-și în valuri vertiginoase capetele goale, căștile, tichiile roșii, baionetele și umerii atît de impetuos, încît oamenii dispăreau în această viermuială. […] Şi, împinși fără voia lor, intrară într-un apartament unde, aproape de tavan, se întindea un baldachin de catifea roșie. Sub el, pe tron, stătea un proletar cu barbă neagră, cu cămașa întredeschisă, cu un aer hilar ca o statuetă grotescă. Alții se urcau pe estradă ca să-i ia locul. «Ce mit!» – spuse Hussonnet – «Ăsta-i poporul suveran!».
Fotoliul fu ridicat pe deasupra capetelor și străbătu sala legănîndu-se. […] Ajunseră cu el la o fereastră și, în toiul fluierăturilor, îl aruncară. «Bietul bătrîn!» – spuse Hussonnet, văzîndu-l cum cade în grădină, de unde fu pornit spre Bastilia, și ars. Atunci izbucni o bucurie frenetică, de parcă ar fi apărut, în locul tronului, un viitor de fericire nemărginită; și poporul, mai puțin din răzbunare cît pentru a-și afirma stăpînirea, sfărîma, smulgea oglinzile și perdelele, lustrele, candelabrele, mesele, scaunele, taburetele, toate mobilele, pînă și albumele cu desene, pînă și coșulețele de tapiserie. De vreme ce erau învingători, nu trebuiau oare să se distreze? Calicimea se împopoțona în bătaie de joc cu dantele și cu cașmiruri. Franjuri de aur se înfășurară pe mînecile cămășilor, pălării cu pene de struț împodobeau capul fierarilor, panglici ale Legiunii de onoare deveniră cordoane pentru prostituate. Fiecare își satisfăcea un capriciu; unii dansau, alții beau. În camera reginei, o femeie își ungea părul cu pomadă; […]. Apoi furia deveni mai posomorîtă. O curiozitate obscenă îi făcu să scotocească toate cabinetele, toate ungherele, să deschidă toate sertarele. […] «Să ieșim de aici» – zise Hussonnet –, «oamenii ăștia mă dezgustă.»”. (Gustave Flaubert, Educația sentimentală, traducere de Lucia Demetrius)
Publicul CNN îl citește pe Flaubert cu stupoare… dar expunerea similitudinilor vizuale rămîne la suprafața fenomenelor, induce uneori în eroare și poate avea consecințe politice fatale. Purtătoarea de cuvînt a ministerului chinez de Externe, bunăoară, a comparat imaginile de la asediul Capitoliului din Washington cu acțiunile mișcării de protest din Hong Kong: ce reacții diferite poate suscita una și aceeași imagine! Aleksandr Lukașenko și Nicolás Maduro ar argumenta în același mod pentru a justifica înăbușirea mișcărilor populare din Belarus și Venezuela. SUA oferă „exemple” de urmat – maliția e fără limite.
Asaltul Capitoliului a fost plănuit de Trump cu multă vreme înainte – pe 20 ianuarie 2017, în ziua învestiturii sale, al 45-lea președinte SUA proclamă cu o exaltare agresivă: „Washington înflorește, dar poporul nu se bucură de această bogăție. […] Asta însă se schimbă aici și acum. […] Luăm puterea din mîinile Washington DC și v-o dăm vouă, poporului. […] 20 ianuarie va rămîne în memorie ca ziua în care poporul a devenit din nou conducătorul acestei națiuni.” Iar dacă Trump nu va fi reales în 2020, asta va reprezenta o tentativă a „Washington-ului” de a-și recupera puterea din mîinile „poporului”. La așa ceva, poporul nu putea răspunde decît cu o revoltă – orchestrată, la o adică, de Trump. La finalul discursului său, Trump a cerut „loialitate absolută față de Statele Unite ale Americii”. Adică loialitate absolută față de cel care îi va reda Americii „măreția”.
În puținele declarații înregistrate pe care agitatorii din 6 ianuarie au fost dispuși să le dea „presei mincinoase”, au jucat un rol central trei concepte: People, Pride și Patriotism. Lui Trump i-a reușit pe deplin acapararea acestor concepte în folos propriu; dacă democrații vor să transforme succesul din alegeri într-o politică de succes, vor trebui să acorde un rol mai puternic „poporului”, „mîndriei” și „patriotismului” – în faptele și în discursurile lor.
Pentru a explica succesul lui Trump și al republicanilor, tot mai mulți comentatori subliniază rolul major avut aici de politica democrată. Filozoful Richard Rorty a prevăzut apariția unei figuri politice de tipul lui Trump deja în 1997, în cartea sa Achieving Our Country (a se vedea Die Welt din 7 noiembrie 2016). Greșeala democraților, spune Rorty, a fost că au neglijat o politică socială, menită să reducă inegalitatea economică din rîndurile unei majorități sociale, în favoarea unei politici identitare, care urmărea protejarea minorităților și respectarea diferențelor culturale. Urmarea: „Într-o bună zi, În America va apărea o fisură. O parte considerabilă a electoratului va ajunge la concluzia că «sistemul» a dat greș și va porni în căutarea unui bărbat puternic pe care să-l poată vota. El va promite că, după alegerea sa, le va închide gura birocraților slinoși, avocaților veroși, managerilor de fonduri cu salarii uriașe și profesorilor postmoderni. Odată ales un astfel de «Strongman», nimeni nu va putea estima ce o să urmeze”.
Traducerea germană a cărții lui Rorty poartă un titlu adecvat: Mîndri de țara noastră. În amintirea lui Walt Whitman și a lui John Dewey, Rorty le recomandă „stîngiștilor” americani, și mai ales Partidului Democrat, să facă mai mult pentru a consolida mîndria americanilor față de propria țară. În acest scop sînt necesare, pe de o parte, un „angajament emoțional” din partea politicului și, pe de altă parte, elaborarea unei platforme politice, a unei „Carte a poporului” (People’s Charter), care să cuprindă reforme sociale concrete. Aici se află marea șansă a tandemului Biden-Harris, căci politica socială este în mod evident marea lacună a politicii îndelung promise de Trump.
Cei care au urmărit la televizor pe 6 ianuarie, pînă în zorii zilei de joi, evenimentele din Washington au avut dificultăți să țină pasul cu ritmul alert al evoluțiilor politice. După balotajul din Georgia, republicanii au pierdut și Senatul; Capitoliul a fost asediat și apoi evacuat, iar Biden și Harris au fost confirmați. Și mai spectaculoasă a fost transformarea anumitor „caractere sociale”: Mitch McConnell a devenit din nou „campion bipartizan” – așa cum îl cunoscuse Joe Biden în timpul administrației Obama; republicani devotați orbește lui Trump, precum senatoarea surclasată în Georgia Kelly Loeffler, au relatat cu emoție în fața Senatului procesul de învățare pe care l-au parcurs și care i-a determinat pînă la urmă, într-al doisprezecelea ceas, să recunoască victoria lui Joe Biden; Mike Pence, curteanul cel mai supus de la curtea lui Trump, a citit dintr-odată Constituția Americii și a descoperit posibilitățile pe care aceasta i le oferă pentru a-l contrazice, în sfîrșit, pe stăpînul său. Ministrul Învățămînutului, Betsy de Vos, a trecut în revistă lungul șir de membri ai cabinetului care au părăsit, din stimă de sine, Guvernul Trump, scurtîndu-și cu temeritate mandatul, cu puțin mai mult de o săptămînă. După asediul Palatului Tuileries, „totul se sfîrșise” – scria Flaubert în romanul său – „și toți simțeau acea stare plăcută care vine imediat după deznodămintele rapide, cînd, la fiecare dintre mansardele castelului, apărură valeții rupîndu-și livrelele. Le aruncau în grădină în semn că se lepădau de ele. Poporul îi huidui. Ei se retraseră”.
Marea întrebare e de ce nu l-au contrazis pe Trump republicanii tot mai revoltați de acum, în patru ani, nici măcar o singură dată? Putem să-i credem, cînd susțin că nu au fost de acord cu multe aspecte ale politicii lui Trump. În astfel de situații – scria marele economist american născut în Berlin Albert Hirschman, în cartea sa devenită clasică Exit, Voice, Loyalty –, poți fie să părăsești instituția (Exit), fie să încerci să o schimbi, prin critică (Voice). Dar nu vei fi capabil de nici una dintre aceste acțiuni dacă ești împiedicat de o loialitate excesivă. În discursul său inaugural din ianuarie 2017, Trump a cerut loialitate absolută – ceea ce a și obținut. Excesul de loialitate a dus la un blocaj al facultății critice în rîndurile anturajului de la Casa Albă, a cărui amploare nu a fost comparabilă decît cu obediența din regimurile totalitare.
Pe 6/7 ianuarie, sociologii au avut odată în plus ocazia să savureze elocvența unei teoreme sociologice numită de Robert K. Merton „consecințele neprevăzute” ale acțiunii sociale cu scop precis. Trump a înscenat asaltul Capitoliului pentru a amîna – sau chiar a împiedica – alegerea lui Joe Biden și a Kamalei Harris. Doar că „insurecția” – cum o numesc acum democrații și republicanii deopotrivă – a avut efectul opus: Biden și Harris au fost confirmați în noua funcție nu numai de democrați, cu majoritatea lor restrînsă din Camera Reprezentanților, dar de o majoritate vastă, mai presus de culoarea politică, din ambele Camere ale Congresului. Speranța lui Richard Rorty se poate adeveri: „Nimic din ceea ce a făcut o națiune nu trebui să împiedice o democrație constituțională să-și recîștige respectul de sine.”
Cariera politică a „celui mai mare președinte din istoria SUA” după Lincoln e posibil să se fi sfîrșit; republicanii se află în fața unui dureros examen de conștiință, care ar putea duce la separarea de Trump. Dar asta nu înseamnă sfîrșitul „trumpismului”; unul dintre demonstranții din fața clădirii Congresului o dovedește cu prisosință: întrebat dacă va asculta îndemnul lansat în cele din urmă de Trump ca susținătorii lui să meargă acasă, răspunde: „Nici nu mă gîndesc. Nu-mi spune mie Trump ce să fac. Acasă e aici”.
Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.
traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons
