Cei care nu se văd (I)
Să zicem că eşti la un mare festival de teatru. De pildă, la Sibiu. Şi ai norocul să intri la unul dintre spectacolele care se joacă acolo. Aşa cum se întîmplă după orice fapt artistic care te emoţionează, o vreme, după ce ieşi din sală, taci. Evident, nu toată lumea reacţionează la fel. Unii simt nevoia să-şi exprime entuziasmul imediat – sau, după caz, dezamăgirea sau dezaprobarea – inventariind momentele sau detaliile care i-au impresionat. Alţii tac. Preferă să mai petreacă o vreme în starea pe care le-a indus-o spectacolul, să mai ţină cumva de lumea care se stinge, odată cu topirea aplauzelor şi ieşirea publicului din sală. Nu există o reţetă a autenticităţii manifestării emoţiei. Nu înseamnă că, dacă taci şi ai nevoie de cîteva clipe cu tine, eşti mai autentic în emoţie decît altcineva care e guraliv, încă din primele secunde de după terminarea reprezentaţiei.
Odată ce primele clipe ale despărţirii de spectacol se vor fi consumat, pentru fiecare în felul lui, urmează coborîrea, mai lină sau mai zdruncinată, în atmosfera discuţiilor „de după“. Şi, de cele mai multe ori, în urma unui spectacol apreciat, al unei trupe venite din străinătate, începe ultracunoscuta discuţie din jurul subiectului „De ce la ei se poate şi la noi nu?“. Dimensiunile acestei teme au contururi variabile, în funcţie de numărul celor care-şi exprimă părerile, de traseul principal pe care se înscrie atmosfera serii şi de alte cîteva milioane de detalii care fac în aşa fel încît o zi să nu fie aidoma alteia. Dar ceea ce rămîne – dincolo de exprimarea entuziasmelor, de reluarea şi demontarea atentă a unor detalii din spectacol, de împărtăşirea unor amănunte mai mult sau mai puţin cunoscute – e un soi de nostalgie profundă, de amărăciune, de continuă hîrîire cu resemnarea că „pe aici, n-ai putea să faci aşa ceva şi, chiar dac-ai face, n-ar merge“.
E o discuţie care trece şi prin estetici teatrale, opţiuni repertoriale, calităţi profesionale ale actorilor şi regizorilor, posibilităţi financiare şi nivel cultural. Dacă seara nu pică în mioritism, povestea trece prin înţelegerea şi asumarea faptului că teatrul are chipuri foarte diferite, în funcţie de naturile profund neasemănătoare ale comunităţilor din care se naşte. Diferenţele astea sînt, de fapt, fascinante, şi ele amintesc uneori de situaţiile elementare în care trăieşti bucuria de a descoperi că, deşi tu nu ai ce au alţii, nici alţii nu au ce ai tu. Cum ar veni, un fel de redescoperire entuziastă a faptului că puiul la ceaun, cu mujdei şi mămăligă, nu e cu nimic mai prejos decît platoul cu fructe de mare. Cu diferenţa că puiul bio ţi-e mai la îndemînă, poate, decît fructele de mare necongelate. Dacă şi etajul acesta al discuţiei e depăşit, dacă nu se plonjează de la bun început în bocirea fatalităţilor daco-romane, se ajunge, pînă la urmă, şi la detaliile care pot să facă diferenţa.
Încetul cu încetul, se ating următoarele zone: „atitudinea faţă de teatru, faţă de vocaţie în general, de meserie, de etica şi de universul ei“. Iar cînd toată escadrila asta de lucruri serioase şi importante se pregăteşte să decoleze spre cerul dezbaterii, începe, din senin, bombardamentul clasic, atacul şi distrugerea la sol a marilor idei care n-au nici o şansă să-şi ia zborul. „Lasă-mă, domnule, cu actorii! Da, am văzut! Sînt buni! Foarte buni! Idei minunate, poveste superbă, expresia nivelului de preocupări şi a spaţiului cultural în care trăiesc ăştia! Toate astea sînt evidente! Dar uită-te cît de repede s-au schimbat de costume… Uită-te la luminile astea, la proiecţiile astea, la… tot! Pare simplu, dar nu e deloc! Dacă e aşa simplu, noi de ce nu facem? Hai, că acum chiar mă enervez! De cîte ori ai văzut tu, la noi, că ies tehnicienii la aplauze? Ei?! Ia să te văd! Cîţi sunetişti sau luminişti ai văzut tu ieşind la aplauze, la un spectacol de teatru, la noi? La ăştia de ce ies? De ce sînt trataţi ca egali cu actorii şi regizorul? Şi la concerte la fel! Sunetistul e prezentat ca membru al trupei, al formulei care cîntă! De cîte ori ai văzut asta la noi?“
Evident, e o mare performanţă să joci bine două sau trei spectacole diferite pe zi. La fel de bine cum nu e foarte uşor să joci roluri profund diferite, de la o seară la alta. A juca mult şi diferit e fascinant, complicat, provocator, o probă pentru vocaţie, talent, pasiunea pentru arta pe care ai ales-o. Dar e doar un fel de a vedea lucrurile sau, uneori, un fel în care eşti constrîns să le vezi. E un subiect de poveste lungă şi răbdătoare, nu jumătatea de pagină din revistă. Chipul teatrului, ca şi chipul radioului, al televiziunii, al presei scrise, al spitalului, al şcolii, al străzii, sînt date de felul în care văd lumea indivizii şi comunităţile. Cîtă vreme aparenţa ia toate aplauzele şi toate prăbuşirile în admiraţie şi respect, fundaţiile oricărei idei, la fel ca temeliile oricărui lucru concret vor fi mîncate, şubrede, aflate într-o eternă clătinare.
Cîtă vreme orice medic bun sau rău, orice funcţionar ticălos sau corect, orice arhitect talentat sau bocciu sînt consideraţi oricînd superiori unui tîmplar, unui electrician, unui cofetar, unui strungar, oricît de buni vor fi fiind aceştia, lumea în care vom trăi va fi una supusă depresiei inexplicabile, tristeţii, nostalgiei pentru lucrurile simple, care par infernal de complicate şi veşnic intangibile. Conservarea obsesiei pentru statutul social aparent, pentru autopăcălirea „terapeutică“, cea care te fereşte de căderea în abisul disperării, sînt otrăvuri autoadministrate pe post de energizante. Sînt gînduri defecte, care ne ţin departe de lume şi de propriile noastre aspiraţii.
(continuarea aici)
Garantat 100%
