Aferimul de Caracal

A doua zi de Paşti, a trebuit să las Oltenia pentru Bucureşti. Treburile mele academice se puteau rezolva şi în satul refugiului meu, cu condiţia ca feluritele conexiuni să meargă de-adevăratelea şi nu doar prin vîrful copacilor. Gara din Caracal a fost primul semnal al stării noastre din ce în ce mai dezinteresate de toate, investind în nimic. O ruină, cîrpăcită cu nailon şi piuneze, buticăreală cu pufuleţi şi bere, cîini cu covrigi în coadă şi multă mizerie. A doua zi de Paşti, cînd nu erau nici frig, nici tornade, nici căldură mare, nici o altă catastrofă umană, trenul de 17, care venea de la Craiova, a întîrziat vreo juma’ de oră. Lumea relaxată… aş, ce să reclami, doamnă… o juma’ de oră… glumeşti?! Eu nu glumeam, dar m-am mobilizat în relaxarea generală, înghesuindu-mă în trenul plin ochi de oameni (a doua zi de Paşti?!), paporniţe, geamantane, damigene, pet-uri pline ochi cu vin şi ţuică, laptop-uri şi iPhoane, ouă roşii, miros de drob şi mirosuri acre de transpiraţie, pătrunjel, leuştean, căldură mare, cîmpii şi iarăşi cîmpii inundate de murdalîcul uman, studenţi, popi, călători simpli, femei rujate, babe îndoliate, tineri preocupaţi de tablete, bărbaţi preocupaţi de litra de ţuică, fumători înrăiţi, seminţe şi

, aglomeraţie mare în trenul de Caracal. Mă podidi tristeţea, legănîndu-mă de pe un picior pe altul, prinsă în sărăcia asta a noastră de/din care nu vrem să scăpăm. 

Deodată, un domn, trecut bine de vreo 60 de ani, începu să vorbească şi monotonia călătoriei cu trenul deveni interesantă: „Păi, eu am fost inginer proiectant. Aici la Giuleşti aveam sediul. Şi, într-o zi, l-am descoperit pe Dumnezeu. Am lăsat dracu’ proiectarea şi gata, am luat altă cale. Uite, aici, în Teleorman, pe apa Vedei, am avut parohia. Vreo treizeci de ani am ţinut slujba la biserica din sat… Vă uitaţi în drăciile alea, laptop-uri şi calculatoare, şi cum le-o mai zice, şi nu ştiţi că Dumnezeu le-a creat şi pe astea, şi nu fac nici cît o ceapă degerată, dacă n-ar fi Cel de Sus“. Cu potcap, barbă şi burtă, părintele Grigore era bonom şi fericit că ne poate da ceva lecţii. Un tînăr cu tableta în nas, simţindu-se direct apostrofat, încercă să spună ceva, dar nu mai avu timp. „Păi, ştii mata“ – îl luă părintele – „cîţi neuroni se află în creierul uman? Păi, ştii mata cîţi atomi se află în univers? Păi, nimic nu ar fi fără Dumnezeu. Aparatele astea ale voastră sînt instrumentele diavolului. Piei, Satană! Io n-aş pune mîna pe aşa ceva.  Toate astea n-ar fi dacă Dumnezeu n-ar vrea să ne pierdem.“ Şi a urmat o întreagă polologhie despre îndrăcitele computere şi atotputernicia divină, despre minunile dumnezeirii şi despre încercările diavoleşti, despre bunătate şi dărnicie. Multe dintre poveştile părintelui le ştiam din copilăria mea, la fel de presărată cu Dumnezei şi draci apăruţi din senin. Ne vorbea despre pisicile negre pe post de diavol şi atotputernicia crucii, făcută chiar şi cu limba, despre pericolele din jurul apelor şi dracii metamorfozaţi în femei ispititoare, despre vindecări miraculoase doar prin simpla atingere a moaştelor, despre preoţii tămăduitori de prin sate, despre mir şi puterile lui binefăcătoare, despre minunile săvîrşite de el din altarul bisericii, despre cărţile sfinte deschise de călugării din munţi… dintr-odată trenul de Caracal părea o minune de la Dumnezeu. Şi pe cînd eram prinşi în povestirile părintelui, o bătrînă a apărut din senin, a întins mîna şi a spart vraja: „Dă-mi şi mie cinci lei“. Reacţia a fost total surprinzătoare pentru noi toţi: „Pleacă, fă, de-aicea! Hîrca dracului!“, a tunat părintele. „Iete-te la ea, vrea bani. Uite-o cum pute. Ai împuţit tot vagonul. Asta are Alzaimăr, oameni buni.“ Am rîs şi, odată cu rîsul nostru, s-a risipit vraja din jurul părintelui Grigore. Devenise uman şi tot ceea ce a urmat s-a transformat dintr-odată într-o pălăvrăgeală fără noimă. A vorbit mult de baba plină de Alzheimer, de miracole şi minuni, iar el nu mai părea a fi decît un personaj din filmul lui Radu Jude, departe de realitatea cotidiană, departe de lumea reală. Dar, pînă la urmă, care este lumea reală? Trenul ăsta de Caracal desprins din anii ’90, fetele frumoase de pe apa Vedea care l-au ademenit pe părinte într-o noapte cu lună plină, săraca cu mîna întinsă, dar cu traista plină de bani… 

Atîtea ficţiuni şi nici o realitate…  

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),