Temă şi variaţiuni
1960, Bucureşti. Tovarăşa profesoară intră în clasă, ţinînd catalogul sub braţ. Elevii din primele bănci se ridică şi salută în cor: „Buuună ziua!“. Tovarăşa profesoară pune catalogul pe catedră şi zăboveşte cîteva momente în picioare, pînă cînd şi cei din spatele clasei îşi dau seama că a început ora şi se trage fiecare către locul său. Tovarăşa profesoară se aşază pe scaun, apoi elevii iau loc în bănci. Mai puţin elevul de serviciu, care îi spune tovarăşei profesoare, în ordine alfabetică, absenţii. De îndată ce a încheiat înregistrarea absenţelor, tovarăşa profesoară închide catalogul, se ridică de pe scaun, înaintează pînă la primul rînd de bănci, unde se opreşte şi, împreunîndu-şi palmele sub bărbie şi survolînd din ochi întreaga clasă, întreabă: „Copii, ce am avut de pregătit pentru astăzi?“. Mai multe mîini ridicate se agită prin aer. „Noi pentru astăzi am avut de pregătit bucata «Puiul», de Alexandru Brătescu-Voineşti“, răspunde cu răsuflarea tăiată eleva căreia tovarăşa profesoară tocmai i-a dat cuvîntul, cu un gest discret, dar precis.
2010, Bucureşti. Doamna profesoară intră în clasă, ţinînd catalogul sub braţ. „Bună ziua“, spune doamna profesoară, apropiindu-se de catedră. Un cor de voci răzleţe, venind dinspre primele bănci, intonează răspunsul. Doamna profesoară lasă catalogul pe catedră şi se strecoară agil printre rînduri, făcînd în treacăt un semn cu mîna, celor pe lîngă care trece, să stea jos. Cei din spatele clasei, încă prinşi într-o altercaţie fierbinte, îşi dau seama că doamna profesoară vine spre ei, şi amînă disputa pentru cînd se va suna. Doamna profesoară piruetează pe călcîie înapoi spre catedră, întrebînd, din mers, cine sînt absenţii. Sînt rostite, pe mai multe voci, deodată, mai multe nume. Doamna profesoară se aşază la catedră şi strigă catalogul. Cînd a terminat de consemnat absenţii, se ridică iarăşi, se îndreaptă către fereastră, aruncă o privire fugară afară, apoi, răsucindu-se către clasă, întreabă: „Copii, ce am avut de pregătit pentru astăzi?“. Pentru cîteva momente se aşterne tăcerea. Apoi cîteva mîini se înalţă timid spre tavan. „Noi pentru astăzi am avut de pregătit momentele subiectului într-un text narativ“ – răspunde îmbujorîndu-se eleva căreia doamna profesoară i-a dat cuvîntul cu o caldă înclinare a capului. „Şi ce text v-am rugat să citiţi pentru ilustrarea temei de azi?“ – întreabă în continuare doamna profesoară. „«Puiul», de Alexandru Brătescu-Voineşti“ – răspunde un cor firav.
Privind înainte, 50 de ani par o enormitate. „Se sparie gîndul“ – vorba cronicarului. Privind îndărăt, parcă nici n-ar fi fost. Dacă m-aş fi născut pe la începutul secolului XX şi, în 1960, aş fi fost poftit să-mi imaginez cum va arăta o oră de limba şi literatura română în 2010, probabil că m-aş fi găsit într-o încurcătură la fel cu cea în care mă aflu acum. Primul impuls ar fi fost să-mi închipui nişte schimbări radicale, spectaculoase, demne de un alt mileniu. Iar după aceea mi-aş fi cenzurat, ca şi acum, elanul imaginativ, gîndind că, la urma urmei, ora de română din 1960 nu diferă prea tare de cea din vremea lui Spiru Haret – cu toate că, de la marele reformator al educaţiei încoace, învăţămîntul trecuse printr-o reformă stalinistă, căreia i se va succeda una ceauşistă, prin anii ’70-’80, apoi una post-totalitară prin anii ’90 şi una
post-aderare, acum.
Ştiu că unii vor găsi suspectă această logică à rebours şi mărturisesc că nici mie nu-mi sînt simpatici profeţii lui „nimic nou sub soare“. Istoria, sînt de acord, nu se repetă. Reformele, cîte au fost, n-au semănat deloc una cu alta. În plus, am aflat şi eu, ca noi toţi, că istoria îşi accelerează mersul şi că cincizeci de ani de viitor nu mai fac nicidecum tot atît cît cincizeci de ani de trecut. Numai că aud propoziţia asta cu „timpul nu mai are răbdare“ rostită la noi de vreo două veacuri – de pe la paşoptişti încoace – şi uite că are. Are chiar enervant de multă răbdare.
Stimaţi cititori, fiţi, aşadar, liniştiţi – sau, după caz, disperaţi. În 2060 cetăţenii din gubernia numită „România“ a Statelor Unite ale Europei vor vorbi în continuare, prioritar, limba română – o română încă şi mai pestriţă decît cea de astăzi, fără doar şi poate, împănată cu o sumedenie de anglicisme, dat fiind că, atît cît omeneşte se poate prevedea, nu va fi timp suficient pentru China ca să-şi impună pe plan mondial nu numai hegemonia economică, ci şi pe cea culturală. Utilizarea corectă şi eficientă a limbii române, atît în scris, cît şi în vorbire, va rămîne o preocupare centrală a învăţămîntului, public sau privat. Receptarea şi producerea de texte de diverse tipuri se vor menţine şi ele ca sarcini didactice fundamentale ale elevilor – chiar dacă aceste „texte“ se vor fi desprins în bună măsură, dacă nu chiar în totalitate, de suportul tradiţional al hîrtiei tipărite şi vor fi migrat către amalgamări audio-vizuale (poate chiar şi tactile?) greu predictibile. Pe scurt, „limba şi literatura română“ îşi va păstra, sub o titulatură sau alta, locul de onoare în nomenclatorul curricular din 2060. De aici mai departe, putem doar să speculăm, pe mai multe scenarii posibile.
1. Eminent de competent
Premisă: România adoptă şi implementează, cu un exces de zel caracteristic, dar şi cu o perseverenţă care nu-i e deloc în fire, un model educaţional axat exclusiv pe „competenţe“.
Ora de română: cca 15 elevi în clasă, fiecare aşezat la cîte o măsuţă rotundă, prevăzută cu cîte un număr, pentru a diferenţia dotările specifice. La masa 1, un elev transpiră din greu avînd de redactat, la un aparat digital, 100 de versiuni ale unei ştiri de presă, în maximum 300 de semne fiecare. Parametri: grupul-ţintă de receptori, tirajul, patronul publicaţiei. Profesiunea vizată: jurnalist. La masa 2, o elevă se străduie să suprapună 10 scanări holografice ale unei notificări oficiale, pentru a inventaria diferenţele de antet, ştampilă, număr de înregistrare, număr de paragrafe şi alinierea acestora. Profesiunea vizată: secretară. Masa 3 e supraîncărcată cu un maldăr de foi plastifiate din arhiva Marelui Corpus Legislativ al României. Cu ajutorul unui scaner conectat la un megadicţionar digitalizat, elevul trebuie să detecteze şi să corijeze ocurenţele sinonimice, omonimice şi paronimice. Profesiunea vizată: jurist ş.a.m.d. La catedră, un grup de experţi, ascunşi în spatele unor monitoare extensibile, urmăresc şi evaluează activitatea fiecărui elev. O pendulă electronică emite periodic semnale luminoase, la care elevii întrerup brusc lucrul şi trec la o masă alăturată, pentru a verifica rezultatele colegului sau ale colegei lor, în calitate de potenţial client.
Probabilitate: 1,37%.
2. Dacia felix
Premise: în 2040 se instalează, în fine!, o guvernare naţionalistă, printr-un referendum zdrobitor, obţinîndu-se, în numai cîţiva ani, rîvnitul statut de autonomie culturală în cadrul Statelor Unite ale Europei.
Ora de română: sală de bibliotecă, cu vreo 200 de elevi, organizaţi în cca 10 comunităţi de muncă. Mesele sînt astfel dispuse încît să asigure conlucrarea optimă în fiecare comunitate, pentru rezolvarea unei sarcini didactice specifice. De exemplu: indexarea cuvintelor de origine neromanică din limba română, altele decît cele de sorginte tracică; transcrierea manuscrisă, cu alfabet latin cu diacritice, format A3 cu inluminuri, a cronicilor şi a cărţilor de cult redactate sau tipărite cu alfabet chirilic; organizarea, desfăşurarea şi premierea concursului mnemotehnic „Cel mai iscusit recitator“ ş.a.m.d. Activităţile de clasă sînt complinite prin activităţi de teren, precum monitorizarea şi sancţionarea folosirii limbii române în mijloacele de transport în comun, stimularea producţiei folclorice în zonele urbane supraaglomerate ş.a. – ceea ce duce la o utilizare mai judicioasă a sălilor de curs. Prezenţa profesorilor în acestea este, în principiu, indezirabilă, preferîndu-se apariţiile revelatorii pe ecranele special amenajate în cupolele bibliotecilor.
Probabilitate: 14,84%.
3. Prin noi înşine!
Premise: Curtea Constituţională aprobă, în 2011, noua Lege a Educaţiei. Ca urmare a largilor proteste populare, se ia, după numeroase şi aprinse dezbateri, hotărîrea ca treburile învăţămîntului să fie încredinţate unei comisii
desemnate anual prin democratică tragere la sorţi între cetăţenii români ştiutori de carte – cu minimum 4 clase absolvite.
Ora de română: număr fluctuant de elevi, în raport cu starea meteo şi conjunctura geopolitică, reuniţi într-un spaţiu disponibil (dotat cu cele mai înalte dotări). Profesoara îşi începe lecţia depunînd pe catedră un obiect greu identificabil, acoperit cu un material protector de ultimă generaţie. Urmează apoi o expunere documentată, cu captivante sugestii imagistice şi acustice, despre vremuri revolute, ale convieţuirii simple şi fireşti cu natura, ale universului biologic în fascinanta lui diversitate. Treptat, profesoara aduce expunerea către un fir narativ, din viaţa celor care nu cuvîntă: istoria unui pui de prepeliţă care e rănit de un vînător, astfel încît nu mai poate zbura împreună cu ai săi în ţările calde. Povestea reuşeşte să-i smulgă pe elevi din apatia devastatoare a mijlocului de secol XXI. Elevii plîng. Profesoara se îndreaptă către catedră şi, rostind cu o voce tremurată „Copii, nu vă întristaţi! Puiul e printre noi!“, smulge învelitoarea de pe misteriosul obiect, scoţînd la iveală o colivie ruginită de vreme, din care priveşte sticlos o mică găină împăiată.
Probabilitate: ce-a mai rămas.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
Dilema veche
