învăţătura de minte

Sîntem în anul Marelui Centenar al Marii Uniri și, iată, chiar și pentru un asemenea act de elementară bună-cuviință și respect față de predecesorii noștri e nevoie să se apeleze la mila publică. Unde e Marele Comitet care își asuma, cîndva, Marile Proiecte legate de Centenar?

Domnul academician Eugen Simion e îngrijorat că elevii de 14-15 ani de azi nu mai au prilejul să li se reveleze rafinamentele artei scriitoricești de înaltă clasă ale unui Sadoveanu sau Hogaș.

Democrația, precum se știe, tinde să devină bleagă și soporifică, așa că te poți trezi peste noapte cu vreun Trump, cu vreun Orbán. În arte, cel puțin, scandalul a fost mai totdeauna unealtă a primenirii, a revigorării. Poate că așa e și în politică. Poate că scandalul de dinainte e preferabil celui post festum, cel mai adesea agonic.

Mai am doi ani pînă să mă dumiresc dacă asist la încropirea unui nou regim dictatorial, „cu față umană“, sau nu. Ultimele alegeri parlamentare nu au fost o bătălie între forțele politice, ci un blat între forța organizatorică a principalului ofertant și pasivitatea electoratului. Se va repeta oare același scenariu?

În matricea noastră culturală, filologul, în special criticul sau istoricul literar, se regăsește în interiorul acestei polarități: fie urmaș al ethos-ului histrionic călinescian, fie descendent al cumpătatei raționalități vianești.

Mă întreb cum a ajuns să se instaleze adejectivita asta devastatoare aproape pretutindeni în presă românească.

Ce poate să-i învețe pe elevi despre acest dezirabil fair play un sistem de învățămînt care pare să se fi resemnat în a-și lua drept motto un alt vers eminescian: „Lumea-i cum este și ca dînsa sîntem noi“?

înt convins că încrederea e crucială pentru buna funcționare a oricărei societăți, în orice condiții. Mă tot întreb însă cum se poate forma încrederea în interiorul unei colectivități. Mai exact: există o „pedagogie a încrederii“?

Mîndria patriotică începe să vibreze în mine și, cum tot am inventat noi stiloul lui Petrache Poenaru, caloriferul lui Andrei Marga și perpetuum mobile al Ministerului Cercetării, simt nevoia să revendic, ca străveche prioritate românească, inaugurarea epocii pre-post-adevărului.

Țara ne vrea proști, ne crede proști și, mai nou, țara ne cere să nu mai vedem prostia și să nu o mai arătăm cu degetul, ca niște defăimători ce sîntem. „Revoluția“ gîndită pe un colț de masă se anunță, încă din start, un fiasco, așa cum a fost cea a manualului unic, inițiată de predecesorul actualului ministru.

Ministrul Educației a declarat că nu e vorba despre nici o penalizare a instituțiilor defavorizate, ci de o nouă concepție asupra dezvoltării învățămîntului superior. În ce constă aceasta, n-a aflat încă nimeni.

În educație, ca și în sănătate, nu este vorba despre bani, despre strategii, despre proceduri sau altele asemenea. Este vorba, întîi și întîi, despre oameni. De aici începe și aici se întoarce totul.

Grija față de pensionarii înșiși. Aceștia, ne-au explicat într-un glas și doamna premier, și doamna ministră a Muncii, dacă și-ar fi primit pensia înainte de Paște, ar fi urmat să se bucure de următoarea tranșă abia peste vreo șapte săptămîni.

„Labirintul“ – un test neomologat nicicînd și niciunde, bricolat pe vremea studenției mele, acum vreo patru decenii, pe cînd făceam parte dintr-un grup de „poetică experimentală“.

Bravul ministru care s-a luat la trîntă cu „mafia manualelor“ ne-a promis sus și tare cărți școlare și mai bune, și mai ieftine cu începere din toamnă. Cum se împacă cele două promisiuni, probabil știe domnia-sa.

Deși ajunsese aproape de adolescență, nu reușise să se dezvețe să facă pipi noaptea în pat, în timp ce dormea. Eforturile medicilor și sprijinul părinților s-au dovedit neputincioase.

Un mare salt înainte pregătesc și guvernanții noștri pentru învățămîntul românesc.

Fii tu însuți“, „dacă vrei, poți“, „arată de ce ești în stare“, „fii primul în toate“, „învață să iei decizii“, „nu-ți fie frică de greșeală“, „folosește-ți oportunitățile“, „urmează-ți visurile“, „nu te uita la ce zic alții“, „apără-ți drepturile și dreptatea“ și încă multe alte sloganuri pînă nu demult cvasi-absente din repertoriul parental vin să facă o serioasă concurență modelului tradițional.

Un pact similar pare să fie coloana vertebrală a ideologiei PSD: „Dați-ne dreptul de a conduce discreționar România, iar noi o să vă dăm bunăstare“.

Modelul predilect de guvernare în România nu se sprijină pe întărirea instituțiilor, ci, dimpotrivă, urmărește cu orice preț îngenuncherea lor și aservirea lor politică. De ce toate astea? Pentru că putem.

Așa arată învățămîntul românesc: grădinițe care aspiră la performanță și universități fabrici-de-diplome.

Introducerea în spațiul universitar a problematicii privind etica și integritatea academică va avea, indubitabil, consecințe benefice pentru evoluția sistemului, între altele și aceea, poate neprevăzută de către decidenți, a refuzului tot mai apăsat al „dublei măsuri“ cu care am operat, de regulă, pînă acum.

„Sînt pentru neatîrnarea și neamovibilitatea corpului judecătoresc; sînt pentru introducerea juriului în procesele criminale, de presă și politice.“

PSD-ul colcăie de oameni pricepuți: în politică, în științe juridice, în economie, în finanțe, în agronomie… Îi lipsesc, însă, poeții: oamenii sensibili și vizionari care să-i nemurească ființa.

Se bat, din nou și din nou, adepții teoriei „dezvoltării organice“, ai criticii „formelor fără fond“, cu cei ai „legii sincronismului“, apologeții teoriei „stimulării prin simulare“.

Luați un epitet de esență tare (de genul „halucinant“, „stupefiant“, „incredibil“ etc.), alăturați-i unul două nume de polticieni și dați o căutare pe Google. Am făcut experimentul cu „devastator“. Merită! Am găsit „atac devastator“, „declarații devastatoare“, „efecte d…“, „analiză d…“ și multe, multe altele. Pînă și mai previzibilul „cutremur devastator“, numai că nu era din zona Vrancei, ci din PSD.

Cît trăiește un om politic, un zoon politikon? Depinde de condițiile de mediu. În habitusul autohton, între 4 și 10 ani – după caz. De ce un om politic român are o viață mai scurtă decît a unui cîine – deși mai lungă decît a unui țînțar – nu e simplu de explicat.

Istoria te poate strivi cu nonșalanță, pentru că ai barbă, plete sau ochelari și pentru că te-ai nimerit în momentul potrivit la locul nepotrivit.

Poate că totuși PSD-ul are dreptate: în România de azi coexistă nu state, ci națiuni paralele. Își vor da mîna și se vor pupa tandru pe ambii obraji la centenarul Marii Uniri, în costum de gală, cu cioareci și ie. Poate doi trei instigatori vor mai cîrti de pe margini, cu mască de carnaval pe față și cazier la poliția perpendiculară.

Am văzut recent, la Realitatea TV, un splendid interviu cu Mihai Șora, care, la 101 ani, a socotit de cuviință să iasă în stradă împreună cu protestatarii împotriva deformării legilor Justiției.

Timp de aproape trei decenii, învățămîntul nostru a fost, cu rare excepții, folosit sistematic de către clasa politică fie ca instrument de propagandă, demagogică și populistă, fie ca sursă de căpătuială.

Un om care a deținut o funcție importantă va fi apelat tot restul vieții cu titulatura respectivă. La noi, gratularea cu „domnule președinte“, „domnule ministru“ ș.a.m.d. a unor persoane care nu mai sînt nici președinți, nici miniștri are un comic irezistibil, de parcă persoana cu pricina și-ar fi cîștigat funcția prin cine știe ce accident biografic, eventual la Loteria Națională. La noi, locul nu sfințește omul, ba dimpotrivă. „Ai fost și ministru? Haida-de! Te credeam om serios!“

Cum adică „trebuie“? Cum adică „treci la loc, n-ai învățat pentru astăzi, patru“? Dup aia a început să-i ia frica: că ceva nu e în regulă cu ei, de vreme ce tuturor colegilor li se părea firesc ce se întîmplă. Şi uite-așa, din frică, din nesiguranță, din ambiție și-au turat mai toți motoarele ca să-și ajungă din urmă colegii și mulți chiar i-au întrecut și și-au făcut cariere frumoase și-au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți.

În plan social, capacitatea de a asculta și nu cea de a afirma este cea mai sigură cale de tranșare a divergențelor de opinii. În sensul ăsta mă refeream la „Părinți (in)capabili să și armonizeze opțiunile în beneficiul copiilor lor“.

Îmi imaginez deja procurorii anticorupție milogindu-se din poartă în poartă: „Nu-mi vinzi și mie un pont, măcar o găinărie cît de mică? Îți promit că îl bag cu suspendare. Am și eu familie, am copii la școală, trebuie să-mi cîștig și eu cumva pîinea. Măcar un an-doi, cît să-mi refinanțez creditul la casă.“

Rămîn convins că importanța crucială a actului educațional revine activității profesorului. A fiecărui profesor. Cred că nu e cazul să ne îmbătăm cu apă rece în această privință.

„Este o teză falsă că în actualul sistem elevii aveau posibilitatea să aleagă. Ei învățau după manualele «alese» de alții.“ Evident că e o teză falsă, numai că ea n-a existat niciodată, decît în imaginația propagandiștilor.

„De unde banii, om trăi și-om vedea. Important este ca românii să înțeleagă că nu este vorba despre drepturile lor, ci despre mărinimia guvernanților“.

În curînd, vom ajunge probabil să redenumim ministerul de resort, cel a cărui titulatură a fost și așa schimbată de zeci de ori, „Ministerul Educației Antinaționale“.

Am preferat, pesemne, Luceafărul de seară: să faci ce crezi că e util și poți face cît de cît bine. Și, dacă se poate, să-ți mai și placă.

Veneam cu creionul roșu la mine, făceam corecturi, amendamente, sugestii pentru mai departe. Cred că în viața mea nu am fost mai autocritic.

Apogeul conspirativitei livrate de sus în jos a fost atins cu prilejul protestelor față de OUG 13 – „Noaptea, ca hoții!“.

„Obiective îndeplinite integral și pe dos“.

Găsim, în Program, măsuri urgente precum: Continuarea subfinanțării cronice la capitolul Educație, spre a evita risipa banului public.

O meserie în care poţi greşi, uneori amarnic. Dar nu poţi să nu-ţi pese. Şi mi-aş dori şi eu un învăţămînt în care să nu mai „formăm“ clasamente, statistici, sondaje, grafice, standarde, baremuri, ci să creştem copii şi tineri spre a deveni adulţi. Dup-aia o să le vină şi lor rîndul.

Întrebînd mai demult un prieten psiholog ce ar însemna, din punctul lui de vedere, „eul“, mi-a dat un răspuns de neuitat: „Ce aleg să povestesc despre mine“. Repertoriul poveștilor în care figurez ca protagonist sau barem ca personaj ține de trecut. Alegerea se îndreaptă către viitor.

Din Heliade nici măcar vreun zburător să nu mai adie? Unde sînt îndrăgiții de optzeciști Mateiu Caragiale, Max Blecher, Gellu Naum, Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov? Pe Sorescu l-a înghițit chitul? Unde e doamna literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu?

Unul argumentează că, dat fiind că „este de datoria profesorului să-i facă pe elevi să iubească literatura, e obligația lui profesională“, atunci studierea unor texte din Sadoveanu, Creangă sau Eminescu în gimnaziu nu este mijlocul cel mai indicat.

O tînără profesoară posta pe Facebook următorul „Autodenunț“: „Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa școlară de limba română, asemenea unui element dușmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, Amintirile lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în brațe interpretări și nu le cer să învețe pe dinafară teorie literară despre genuri și specii.“ Marea „noutate“ a acestor pr

Exa e o navigatoare înnăscută și o facebookistă patentată, în vreme ce Bope proustianizează în căutarea timpului pierdut, pe care știe să-l piardă ca nimeni altcineva.

Aș vrea să văd, în următoarele luni, ceva ce se cheamă un policy paper, un document de politici educaționale, fie el din partea ministerului de resort, a administrației prezidențiale, a vreunei universități, a vreunui colegiu național, a vreunui ONG, indiferent din partea cui, în care să scrie, negru pe alb, care sînt principalele probleme ale învățămîntului românesc în momentul de față, cum ar putea fi ele rezolvate și care ar putea fi contribuția proiectatei Legi a educației la ameliorarea sit

O ieșire din impas: bătaia. Distribuită și ea inegal de la A la D sau E, bătaia părea să fie singura metodă didactică aptă să asigure profesorului un minimum de disciplină, cît să nu fie nevoit să iasă din clasă înainte de a suna de recreație.

Un alt cuvînt magic al zilelor noastre este „experienţă“. Bieţii tineri, studenţi sau proaspeţi absolvenţi care îşi caută primul job, ar da orice ca să nu ajungă la inevitabila întrebare din orice interviu de angajare: „Ce experienţă aveţi în domeniu?“ E un paradox frustrant: pentru a căpăta experienţă, trebuie să dovedeşti că o ai deja. Cam ca-n bancul care zicea că, pentru a primi un credit bancar, e musai să demonstrezi că n-ai nevoie de el.

Anul ăsta sigur vei începe să scoți cîinele la plimbare și să mergi la piscină măcar o dată pe săptămînă. Îți aduci aminte de prietenii pe care nu i-ai mai sunat de un car de vreme. Faci o listă. Te oprești. Te enervezi. Ai vrea s-o rupi, dar ți se pare mult prea teatral, așa că decizi să o lași să pice peste mormanul de hîrtii pe care încă nu le-ai dus la pubelă.

Au fost, mai sînt și vor mai fi destui dascăli care să te întrerupă în mijlocul formulării unui răspuns pentru a-ți atrage atenția că ai violat nu știu ce normă gramaticală. Nu o dată, pentru că în vreun extemporal ai încurcat titlul unei opere literare sau anii de domnie ai vreunui voievod, te trezești cu bulina roșie aplicată de profesor pe pasajul ingrat și cu niște semne de exclamare alăturate.

„Cine-i de vină?“ a ajuns reperul cardinal al modului în care mare parte dintre români înțeleg să interpreteze sensul lumii în care trăiesc și al propriilor existențe. De la talk-show-urile orchestrate deja de decenii pe modelul tribunalelor poporului la discuțiile între amici, dezbaterile noastre gravitează în jurul aceleiași rîvne, al identificării și stigmatizării culpabilității.

Ar trebui să ne scoatem din cap, cel puțin pentru ciclul gimnazial, ideea de „studiu“ al limbii și al literaturii și să punem în loc ceva de genul „aproprierea“ limbii și, respectiv, „explorarea“ literaturii. Nu vrem să „producem“, la 14-15 ani, nici minilingviști, nici critici literari in spe.

În aceste două decenii, cu duzina lor de reorganizări, s-au perindat la cîrma ministerului de resort nu mai puțin de 19 miniștri ai Educaţiei.

La Cotroceni, un domn în vîrstă se arăta indignat că tinerii din Piața Victoriei nici măcar nu protestează serios. O fac așa, părea să vrea să spună dînsul, mai mult dintr-un teribilism puștănesc, de parcă s-ar juca.

Nu-i frumos, nu-i oportun, dar am strigat și eu, alături de ceilalți manifestanți, „PSD, ciuma roșie!“. Cînd nu voi mai fi nevoit să o fac?