Pisica mea în sala de lectură
Acum un an și mai bine am descoperit apetitul cîinelui meu pentru citit.
Pe Exa mi-au dat-o niște prieteni care s-au trezit cu ea într-o dimineață în fața porții. Au vrut s-o ia la ei, dar cum aveau deja doi cîini, n-a fost chip.
Eu aveam doar o pisică. Cînd a văzut-o pe Exa, Bope s-a înfoiat ca un arici și i-a tras o pereche de gheare peste bot. Exa a fugit chelălăind să-și găsească un cotlon unde să se pitească. Nu era la ea acasă.
Cu timpul, cei doi s-au obișnuit unul cu celălalt. Au ajuns adică să considere că celălalt nu există. Uneori se mai încrucișează pe scări și au un scurt moment de ezitare, apoi trec mai departe, fiecare pe drumul lui. Nu m-ar mira dacă la un moment dat ar trece unul printr-altul, ca în filmele cu fantome.
Pofta de citit a Exăi am descoperit-o cînd am încercat să o scot în lesă la plimbare. Dacă veți vedea vreodată pe stradă un om tras în zig-zag de un cîine, să știți că acela sînt eu. De cum deschid poarta, Exa își proptește nasul în pămînt și o ia din loc, cu mine cu tot. Seamănă întrucîtva cu cercetătorii care scanează terenul cu un detector de metale. Numai că scanează frenetic, cu schimbări de direcție imprevizibile și cu opriri și porniri la fel de neașteptate. Exa citește marele tom de mirosuri al străzii cu o voracitate care mă lasă perplex.
Credeam în schimb că Bope e analfabetă. Asta probabil pentru că m-am lăsat pradă prejudecății că pisicile nu trebuie scoase la plimbare. Pentru Bope strada e oricum împărăția ei. Iese cînd vrea, revine cînd vrea. Mușcă – atunci cînd vrei să o mîngîi, de pildă – dar nu latră, așa că trecătorii nu-și fac griji din partea ei. Din cînd în cînd, venind către casă, o mai văd hălăduind prin fața porții. O strig, mă privește nedumerită – Cine ești? Ce vrei? – și-mi întoarce spatele, văzîndu-și mai departe de plictiseala ei.
Și totuși, mai deunăzi, mi-am dat seama că și Bope e cititoare.
Am o curte în spatele casei, pe care o folosesc, în principal, ca să pot da orătăniilor o gură de aer proaspăt. Pe Exa o scot afară cu șoșeli și momeli, cu îndemnuri și porunci. Încerc să-i explic că e cîine, fără prea mult succes. Ia drumul bejeniei cu pasul șovăitor și grumazul căzut și abia în fața ușii către curte își îndreaptă statura și își preia cu demnitate atribuțiile canine. În curte însă se face îndată covrig prin vreun ungher, cu aerul bosumflat al unei prințese în exil. Mai tresare cînd se oprește prin preajmă vreo vrabie, vreo mierlă, vreun graur, sau se repede să latre la vreun vecin care trece de partea cealaltă a gardului, după care recade în apatie. Curtea nu-i spune mare lucru. A mai citit-o.
Bope, în schimb, vrea în permanență cînd afară, cînd înăuntru. Dă semne că vrea să iasă, îi deschid ușa, pleacă, Dumnezeu știe încotro. Uneori în numai cîteva minute o aud zgrepțănînd de afară. S a răzgîndit. Pentru Bope, orice pare să fie deopotrivă plictisitor și interesant. Cum am învățat cîndva la facultate, asta se cheamă coincidentia oppositorum, un fel de stare mistică.
Mai deunăzi s-a întîmplat să ies un pic la soare, în curte, și mi-au căzut ochii pe Bope, care își făcea rondul printre răsaduri. Am rămas fascinat, contemplînd-o.
Întîi de toate, pentru că se mișca cu grija unui expert care răsfoiește, cu mănuși în mîini, un manuscris prețios și delicat. Și, probabil, era vorba despre un op scris într-o limbă rară și complicată, pentru că Bope încerca să descifreze textul grădinii cu o lentoare pe care Exa n-ar înțelege-o niciodată.
Cînd și cînd se apleca să amușine un pasaj obscur sau interoga cu pernițele labei din față lecțiunea incertă a unui bulgăre de țărînă. Apoi, la fel de lent, pleca mai departe, pe un traseu învăluit, aducînd laolaltă literalitatea textului – glia, arbuștii, cărămizile potecii – și epifenomenele lecturii: o rază de soare picată curmeziș, o gîză zburătăcită.
Hotărît lucru, și Bope citește. Numai că ea, spre deosebire de Exa, e o maestră a relecturii. Matei Călinescu, cu a sa minunată carte A citi, a reciti, m-ar fi invidiat pentru o asemenea pisică.
Iar revelația canino-pisicească m-a aruncat îndărăt în disputa dintre lectura extensivă și cea intesivă, ce se poartă de vreo trei secole încoace: e mai bine să citim cît mai multe lucruri, sau mai degrabă mai puține, dar repetat și în profunzime?
Exa e o navigatoare înnăscută și o facebookistă patentată, în vreme ce Bope proustianizează în căutarea timpului pierdut, pe care știe să-l piardă ca nimeni altcineva.
Nu m-am putut abține să mă întreb cum aș prefera să fie studenții cu care am de a face într-ale lecturii: ca Exa, cititorul devorator, sau ca Bope, cu al ei plaisir du texte? Bope – mi-am zis în cele din urmă, deși mușcă și zgîrie, dar ce are de-a face?
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
Foto: M. Cacciatori, flickr
