Despre naştere şi moarte
Sănătatea și educația sînt țintele predilecte ale victimizării autohtone. Nu că altele – productivitatea economică, prosperitatea, siguranța etc. – ar sta mai bine. Nu ne prisosesc autostrăzile, nici locurile de muncă bine plătite, nici tihna certitudinilor. Sănătatea și educația în România nu arată, ca nivel de dezvoltare, altfel decît celelalte domenii, ci sînt, ca peste tot, altceva.
Sînt ignorant în materie de sănătate și sper să ajung să mă pricep cît mai puțin. Dar nu e greu să intuiesc, ca oricine altul, că atunci cînd mai apare la televizor cîte o veste despre un bătrîn pierit pe drumurile dintre spitale sau un copil care-și încheie viața încă din maternitate, avalanșa de comentarii furioase împotriva „sistemului“ pierde pe dată frîiele unei analize raționale. La fel se întîmplă și cu incidentele șocante semnalate în școlile românești.
În educație, ca și în sănătate, nu este vorba despre bani, despre strategii, despre proceduri sau altele asemenea. Este vorba, întîi și întîi, despre oameni. De aici începe și aici se întoarce totul.
Avem fiecare de trecut prin două evenimente care ne găsesc complet singuri și neputincioși: nașterea și moartea. Ce bine ar fi să putem întreba: „Nu vrea nimeni să moară în locul meu?“ Pot cel mult să merg la medic să-l rog: „Doctore, ajută-mă să mor un pic mai tîrziu. De restul mă ocup eu“.
N-avem control asupra nașterilor? Ne stau la dispoziție o puzderie de contraceptive pe de o parte, de metode de a înfrînge sterilitatea, pe de cealaltă parte. Planificarea venirii pe lume a copiilor a devenit practică curentă. Controlăm tot mai bine nașterile, mai puțin una singură: pe a mea. Pe a fiecăruia dintre noi. Nu ne e dat să spunem: „Are cineva de gînd să mă nască odată?“
Trăim într-o lume tot mai asistată. Mi se sparge o țeavă la chiuvetă, chem un instalator. Mă cert cu vecinii pe o bucată de curte, sun un avocat. Mi-a ocupat cineva locul de parcare, chem poliția. Am o neliniște metafizică, mă duc la un preot. Mi se pare viața fără rost, apelez la un terapeut. Vreau un nas mai drept, mă adresez unui chirurg plastician. Diviziunea socială a muncii explodează în Pagini aurii și, mai recent, într-o puzderie de site-uri ofertante de servicii. Delegăm altora porțiuni tot mai mari din viețile noastre. Putem și să n-o facem. În fond, e libera noastră alegere. Dar putem?
Nașterea și moartea nu pot fi, încă, delegate. Aici sîntem cel mult asistați: de educație și medicină.
Educația este, simplu spus, o a doua naștere. Un botez îndelung și întortocheat, oficiat de părinți, de prieteni, de gașca de cartier, de cărți, ziare, ecranul TV și marele ecran, de monitorul computerului, de iubit sau iubită, de polițaiul din intersecție, de starea vremii, de doctorul de familie, de rafturile din magazin, de visele pe care reușim să ni le amintim în zori și de cele care rămîn îngropate în uitare. Și, mai important decît orice, e un botez la care oficiem, pe măsură ce înaintează, noi înșine, cei ce sîntem ajutați, apoi îndemnați, apoi ne îndemnăm noi înșine să ne facem oameni.
Am auzit de un studiu din care ar fi reieșit că, din tot acest amalgam, educația formală, cea obținută cu ajutorul instituțiilor specializate, creșă, grădiniță, școală șcl., contribuie cam cu zece procente. O veste alarmantă pentru un educator de profesie. Bătălia pentru o amărîtă de zecime poate părea derizorie. Însă tocmai această neputință dă o imensă greutate umilului sprijin pe care școala îl poate oferi celor care încearcă, celor care vor să se nască.
M-am împrietenit în armată cu un personaj excentric, deștept foc și foarte emoțional. După încheierea stagiului ne-am dus fiecare la facultatea lui. N-am mai păstrat legătura unul cu altul. Am auzit că ar fi ieșit șef de promoție sau pe acolo. Apoi ne-am împrăștiat la slujbe care-ncotro, prin toate ungherele țării, potrivit repartiției. După niște ani ne-am revăzut întîmplător în București. Era la o școală ajutătoare, de logopedie. Am făcut ochii mari. Voluntariase, și nu-i părea rău. „Știi“ – mi-a spus – „am fost mai înainte la o școală «normală» și m-am bucurat și eu să simt că fac mintea unor copii să se miște. Dar mai era și Dumnezeu la mijloc, cu ADN cu tot, și părinții, și toate cele. Aici te chinui jumătate de an să faci un copil să pronunțe un «a» și, cînd se întîmplă, te c… pe tine de bucurie. Că fără tine n-ar fi reușit niciodată.“
Prietenul meu din armată e acum profesor la un colegiu de vîrf din Capitală. Din cîte am auzit, la fel de excentric și foarte îndrăgit de elevi.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
