Povestea unei instituţii
În anii ’80 se mai putea vedea încă pe un perete al Catedrei de literatură de la Literele bucureștene o hartă planiglob, în care Bucureștiul era unit cu linii colorate de diverse orașe ale lumii, deloc puține. Era harta lectoratelor din străinătate la care predaseră membri ai Catedrei în anii „dezghețului“, sfîrșitul deceniului șapte și începutul deceniului opt. Aproape toate cadrele didactice își făcuseră un „stagiu“ la unul dintre aceste lectorate, făcînd cunoscute literatura și cultura română, pe de o parte, deschizîndu-și orizontul de cunoaștere și de preocupări către alte culturi, pe de cealaltă parte.
În anii ’80, harta devenise deja „istorie“. Interacțiunile României cu alte culturi se prăbușiseră dramatic. Parte dintre lectoratele de limbă și literatură română s-au închis, dat fiind că nu mai primeau lectori din România, altele au reușit să supraviețuiască prin cooptarea unor „transfugi“, a unor specialiști care emigraseră din țară. Pe măsură ce în lumea liberă apăreau tot mai multe informații despre abuzurile regimului de la București s-a înfiripat chiar o anume simpatie în mediul academic față de victimele acestuia, intelectualii și nu numai. Cînd, de pildă, în România a fost demarat proiectul de urbanizare a localităților rurale, mare parte dintre universitățile occidentale s-au simțit datoare să protesteze public față de ceea ce ele au denumit „distrugerea satelor românești“.
După 1989, reconstrucția rețelei de lectorate s-a făcut sub semnul echivocului: pe de o parte, disponibilitatea reprimirii unei culturi constrînse la o nedreaptă izolare în comunitatea europeană și internațională, pe de cealaltă parte, mefiența față de o țară capabilă de atrocitățile de la mineriade, percepută, în mediile politice și în mass-media, drept un potențial pericol imigraționist.
Am fost, între 1991 și 1994, lector invitat la Institutul de Limbi Romanice al Universității din Viena și am cunoscut acolo, „pe viu“, tribulațiile acestei perioade de tranziție. Pe de o parte, exista o certă bunăvoință din partea corpului academic pentru „ruda cea săracă“ a culturilor romanice, pe de cealaltă parte, însă, administrația universitară insista asupra faptului că, după căderea oficială a comunismului, nu mai exista nici un motiv de a proteja studiile românești, creîndu-le un statut aparte. Intram în epoca liberei concurențe: cu franceza, spaniola, italiana, portugheza. Toate nu numai mult mai cunoscute și atractive, ci și susținute intens de misiunile diplomatice și de institutele culturale respective.
Studiul românei, program integral de licență, ca la toate celelalte limbi, se putea compara, ca anvergură, doar cu cel al portughezei, deși, pentru cea din urmă, Institutul Camoes asigura un sprijin infinit mai bogat, atît în ce privește dotările, cît și personalul didactic. Cei de la portugheză reușeau însă să se certe între ei încă și mai abitir decît cei de la română, așa că, una peste alta, ambele programe aveau cam același număr de studenți: foarte puțini.
Abia tîrziu, foarte tîrziu, statul român a înțeles că, dacă vrem ca vocea să ne fie auzită în mediul academic internațional, trebuie să facem și noi ceva pentru asta. Așa s-a născut, în 1999, Institutul Limbii Române.
De atunci, Institutul Limbii Române (ILR) a avut mai multe conduceri succesive: un scriitor (1999-2000), o cercetătoare în lingvistică (2000-2001), un profesor universitar de literatură română, membru corespondent al Academiei (2001-2005). După această ultimă etapă, cînd mersul instituției părea să fi intrat pe un făgaș normal, lucrurile au luat o nouă întorsătură. A urmat la conducerea ILR o socioloagă (2007-2009), apoi o profesoară de matematică (2009-2017). De ce? Pentru că putem. Pentru că sînt multe persoane din anturajul politic în căutarea unei slujbe onorabile.
Recordul inadecvării a fost atins în pragul centenarului Marii Uniri, cînd România a decis să serbeze unul dintre principalele elemente identitare, limba națională, prin numirea în fruntea ILR a unui predicator adventist – nu „pastor“, cum s-a crezut și cum Biserica Adventistă s-a grăbit să dezmintă –, candidat fără succes la alegerile parlamentare din 2016.
Desigur, activitatea ILR s-a extins în timp, astfel încît se poate susține că instituția are nevoie în primul rînd de un bun manager, chiar dacă nu are nici o tangență cu obiectul ei de activitate. Pentru partea de conținut există un Consiliu de coordonare. Numai că acesta nu coordonează nimic. De ce? Pentru că se poate. Directorul, de conivență cu ministrul Educației, poate regla cum vrea el atribuțiunile din cadrul instituției – eventual și în beneficiul celui ce îi va lua locul, așa cum s a și întîmplat. Recentul director al ILR a răspuns nedumeririi exprimate public de către membrii Consiliului de coordonare privind numirea sa în această funcție prin înlăturarea „rebelilor“ și a alcătuit un nou Consiliu. Din cei șapte membri ai acestuia, unul este germanist, altul anglist, altul specialist în franceză. Limba română are însă nevoie nu numai de „internaționalizare“, ci și de protecție. Așa că un alt membru al Consiliului este cadru didactic militar, doctor în filozofie și expert în comunicare strategică. Dintre universitățile mari din România, nici una nu e reprezentată. Este, în schimb, reprezentată la vîrf Universitatea Națională de Apărare „Carol I“.
S-a modificat și componența comisiei permanente care evaluează candidaturile pentru ocuparea posturilor de lector vacante. Din cei șapte membri ai acesteia, unul este directorul ILR (desigur!), alți trei sînt funcționari din ministere. Cu alte cuvinte, o majoritate alcătuită din nespecialiști.
De ce toate astea? Pentru că putem. Pentru că modelul predilect de guvernare în România nu se sprijină pe întărirea instituțiilor, ci, dimpotrivă, urmărește cu orice preț îngenuncherea lor și aservirea lor politică.
Sper ca la un moment dat un istoric dibace să se apuce să scrie o istorie instituțională a României postdecembriste. Vom afla multe lucruri interesante.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, pro-rec-tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
