Pedagogia protestului
În sfîrșit, înapoi la educație. E legal să mergi cu copiii la mitinguri? E moral? E educativ? Am auzit întrebările astea întoarse pe toate fețele de sute de ori în ultimele zile. N-am de gînd să mai adaug și eu considerațiile mele la puzderia de opinii formulate. Vreau doar să spun că m-au frapat niște imagini TV din Piața Victoriei din Capitală, atunci cînd o serie de părinți, enervați pesemne de amenințările autorităților cu amenzi ș.cl., s-au strîns în fața Guvernului împreună cu copiii lor, să arate că ei sînt de altă părere.
Că m-au frapat imaginile respective e un fel de a spune. Erau acolo mulți adulți și mulți copii. Adulții făceau ce fac de regulă adulții cînd socializează: vorbeau unii cu alții. Iar copiii, la fel, făceau și ei ce știu mai bine să facă: se jucau unii cu alții. Singurul lucru frapant era că făceau lucrul ăsta în acel spațiu oricum lipsit de utilitate, în rondul din mijlocul giratoriului din Piața Victoriei, și că în locul gărdulețelor care împrejmuiesc de regulă locurile de joacă pentru copii din parcuri erau acele dispozitive metalice cu care jandarmii încercuiesc locul protestului, pentru a-l separa în siguranță de traficul din jur.
Imaginile astea mi-au adus în minte alte imagini, de la mitingul de la Cotroceni. Acolo un domn povestea la un moment dat că seara copilul lui merge la Guvern, el la Președinție, apoi revin amîndoi acasă și se ceartă. Evident, responsabil pentru situația asta incomodă nu era nici fiul, nici părintele, ci președintele.
Însă o altă asociere mi-a atras încă și mai mult atenția. Tot la Cotroceni, un domn în vîrstă se arăta indignat că tinerii din Piața Victoriei nici măcar nu protestează serios. O fac așa, părea să vrea să spună dînsul, mai mult dintr-un teribilism puștănesc, de parcă s-ar juca. Mă abțin să dezvolt aici un mic studiu comparat, nu al ideologiilor, nu al dominantelor de vîrstă, de educație, de profesiune, de experiență de viață, de ce-o mai fi, ci al mărcilor stilistice, al „scenografiei“ celor două mitinguri față-n față – numai la televizor, din fericire. Sînt convins că se va apuca cineva și de lucrul ăsta și că rezultatele promit să fie interesante. Remarc un singur lucru: în vreme ce într-o parte avem de-a face cu un grup de oameni masați într-o singură direcție, în cealaltă vedem pîlcuri-pîlcuri de indivivizi, orientați în toate părțile, cînd către clădirea Guvernului, cînd către vreun convoi care străbate mulțimea cu tobe sau cu pancarte ingenioase, cînd către rudele sau prietenii sau cunoscuții din preajmă. Aici, ca la o recepție, ca la un happening, ca la un joc de societate, lumea pare să fie preocupată să-și petreacă agreabil timpul de protestare.
Încerc de multe ori să-mi închipui, ca exercițiu personal de imaginație, cît de autentice sînt indignările clamate de către cei împotriva cărora se protestează: la adresa protestatarilor, care nu și-au luat doctoratul în drept, la adresa celor care i ar turmenta și i-ar asmuți, fie ei Iohannis, Soros, SRI, SIE, Codruța Kövesi, procurorul general, CSM-ul, ambasadele străine, UE, corporațiile ș.a.m.d. Mă întreb adesea, fără răspuns, în ce măsură se prefac sau chiar cred în conspirația mapamondică lansată împotriva lor. În exercițiul meu de imaginație, un singur lucru pare să fie cert: că le e tare peste mînă să accepte că lucrurile s-au putut și s-ar putea întîmpla pur și simplu așa, în joacă. Pînă și furia care clocotea la un moment dat între manifestanți a reușit să-și găsească, cum-necum, o expresie ludică.
Poate le e greu să digere o atare evidență pentru că – dacă mi-e permis să trag un pic spuza pe turta mea – n-au făcut școala după noile programe în care jocul și joaca sînt o temă obligatorie. Despre lecturi din Huizinga sau Caillois nu mai are rost să vorbim. Măcar să fi aflat din gura profesorului sau din rîndurile din manual că atît jocul, cît și joaca sînt chestii foarte serioase, cu reguli scrise sau nescrise, cu norme de comportament pe care le accepți sau nu, dacă chiar vrei să (te) joci sau, dimpotrivă, vrei să stai deoparte. Sau, și mai rău, dacă vrei să te expui posturii de Spielverderber – „strică joc“, pe românește, așa cum s-au arătat guvernanții în jocul de-a statul de drept. Și tocmai pentru că au reguli, și tocmai pentru că ele sînt opționale, valabile doar pentru cei dispuși să le accepte, jocul și joaca reprezintă un spațiu predilect de manifestare a nevoii noastre de libertate. De libertate, am spus, nu de bun plac, nu de anomie, nu de anarhie. Și, pentru a nu lungi vorba, îngăduiți-mi să închei cu o scurtă poezioară, primită de la prietenul Eugen Nuțescu, zis și Oigăn, de la Kumm, în tumultul evenimentelor. Se cheamă „Mic tratat de estetică pentru somnambuli“. Iat-o:
„Domnul Dragnea e urît. / Guvernul Grindeanu e urît. / Girafa e frumoasă. / Vuvuzelele sînt urîte. / Violența e urîtă. / Imnul e urît. (Sorry) / Versurile imnului sînt urîte. / Momentele de liniște sînt foarte frumoase. / Să strigi «M&@€» e și urît, și frumos. / Să strigi «Puie» sau «Duie» e frumos. / Să vii cu copii e frumos. / Să îi zici «Protestul copiilor» e urît. / Naționalismul e foarte urît. / Voltaj e urît. / Cîntecul lui Voltaj e și mai urît. / Dezbinarea e urîtă. / Diversitatea e frumoasă. / Umorul e frumos. / Multinaționalele sînt și frumoase, și urîte. / Să faci mișto de amărîți e urît. / Să faci mișto de baștani e frumos. / Tobele sînt frumoase. / Dansul e frumos. / Să fii nevoit să-ți contorsionezi neuronii printre fraze de drept penal din cauza unor penali e urît. / Să dai «unfriend» e urît. / Să întrebi e frumos. / Vlad Voiculescu e frumos. / Faptul că e iarnă și fetele nu sînt îmbrăcate în rochii colorate e urît. / Actorii buni în filmele proaste sînt și urîți, și frumoși. / Să trebuiască să porți haine de munte la oraș e urît. / Să nu poți să dormi de nervi e urît și frumos. / Să cedezi e urît. / Să reziști (chiar și fără #) e frumos.“
Și, vorba jocului: May the best one win!
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
Foto: Andrei Ivan
