Performanţă şi echitate
Care sînt așteptările noastre majore de la sistemul de învățămînt, cărora acesta nu le face față? Adesea răspunsul vine dintr-o suflare, ca și cum ar fi de la sine înțeles: performanță și echitate. Performanță, desigur, pentru că avem copii cărora le ducem grija; echitate pentru că sîntem, totuși, altruiști și ne gîndim că și alții au copii.
Ce e dezarmant în acest răspuns e că ia drept axiomatic faptul că cei doi termeni conjuncți ar fi nu numai valori incontestabile, ci și frați siamezi, că ei s au născut și conviețuiesc într-o caldă camaraderie.
Mă uit în DEX, poate nu înțeleg eu bine ce înseamnă „performanță“. Citesc: „rezultat deosebit de valoros obținut de cineva într-o întrecere sportivă; p. ext. realizare deosebit de bună într-un domeniu de activitate.“
„Performanța“ nu e greu de recunoscut. Lumea noastră modernă și-a construit o sumedenie de instrumente de măsurat, de certificat. În sport, ea se atribuie celor suiți pe podium la final de competiție, celor care doboară recorduri stabilite anterior, în fine, celor care îi întrec pe ceilalți.
În educație, recunoaștem performanța elevilor după rezultatele individuale la învățătură în comparație cu colegii de clasă, cu ceilalți participanți la competițiile parașcolare, cu rezultatele generale la testările periodice pe parcursul școlarității sau la examenele de final de ciclu. Măsurăm „productivitatea“ muncii profesorilor cu aceleași criterii de „performanță“: cîți olimpici, cîți absolvenți intrați la licee sau la universități de vîrf etc. Instituțiile școlare sînt și ele puse sub presiunea crescîndă a clasamentelor de tot felul: gradul de solicitare, media de intrare, procentul de reușită la Bac ș.a.m.d. Toată lumea se bulucește să facă „performanță“. Mai puțin „sistemul“ care, în ciuda a ceea ce recomandă școlilor să obțină, în pofida a ceea ce școlile vor de la profesorii lor și profesorii de la elevi, continuă să se tîrîie gîfîind pe la coada clasamentelor internaționale la mai toți indicatorii.
Unde-i hiba? Uitați-vă la jocurile olimpice: nu toți sportivii încap în final pe podium. Poate că dacă, de pildă, testele Pisa s-ar aplica la nivelul premianților din fiecare țară am obține și noi un loc mai onorabil, dar inițiatorii lor se încăpățînează să nu accepte un atare criteriu, tot așa cum organizatorii olimpiadelor refuză să împartă vreo cîteva sute de medalii la aceeași probă. Avem, evident, de a face cu o incongruență majoră, întrucît performanța sistemului se definește diferit față de cea pe care aleargă piesele componente: instituții, profesori, elevi, părinți. E ca un soi de vehicul în care degeaba apeși pe accelerație, pentru că roțile și volanul trag în altă parte.
Sloganul „performanței“ produce, între altele, cumplitul decalaj între școlile din România, isteria părinților de a-și plasa copiii, încă de la grădiniță, într-o instituție care să le asigure viitorul, sistemul adînc înrădăcinat al segregării claselor în fiecare școală, cu „spuma“ elevilor adunată la A și dup-aia tot așa către coada alfabetului, clivajul dintre urban și rural, exorbitanta industrie paralelă a meditațiilor, folosită uneori cu cinism de către profesori pentru a-și spori veniturile pe seama propriilor elevi de la clasă, pe scurt, un sistem care, în temeiul azimutului său prost fixat, cultivă o inechitate endemică, condamnabilă moral și contraproductivă social, prin cantitatea covîrșitoare de „rebuturi“ pe care le produce: în rîndul copiilor din familii defavorizate, sau al celor cu o dezvoltare mai înceată, sau al celor cu o inserție motivațională labilă.
N-aș vrea să se înțeleagă că propun să dăm afară cuvîntul „performanță“ din vocabularul educațional. Avem nevoie de un învățămînt capabil să formeze și elite – profesionale, culturale, poate, într-o bună zi, chiar și politice –, nu doar clasă de mijloc. Numai că ar fi mai echitabil, și preferabil, să construim elite pe o bază cît mai largă de selecție, nu doar prin autoreproducere, așa cum se întîmplă azi în majoritatea cazurilor.
Îmi doresc deci să punem punem „performanța“ acolo unde îi e locul. Și locul său este, după părerea mea, dincolo de granița învățămîntului general și obligatoriu. Nu la grădiniță, nu la primară, nici în gimnaziu. Eventual, începînd de la liceu, cînd – dacă – acesta își va clarifica statutul, deocamdată rămas incert.
Paradoxal este că acolo unde cuvîntul-miraj și-ar găsi cel mai bine sensul, în activitatea didactică și de cercetare, în competiția instituțională internă și internațională – așadar, în universități –, tocmai acolo egalitarismul e la el acasă.
Așa arată învățămîntul românesc: grădinițe care aspiră la performanță și universități fabrici-de-diplome.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
