Cine-i de vină?

Publicat în Dilema Veche nr. 683 din 23-29 martie 2017
Un decalog sau mai multe? (VIII) jpeg

Am vorbit, într-un interviu radiofonic solicitat de un tînăr jurnalist, despre acele deconcertante rezultate ale unei testări PISA, potrivit cărora elevii de gimnaziu din România sînt mult, mult mai slab motivați pentru învățătură decît cei din oricare altă țară investigată, din depărtare sau din ime­dia­ta vecinătate. Reacția nu a întîrziat să apară, aproape ca un arc reflex. „Și cine este de vină?“ – am fost întrebat.

Un avion se prăbușește. Niște elevi dintr-o tabără școlară o iau de capul lor pe munți și se accidentează. Un copil mic scapă de sub supravegherea bunicii și ajunge, de pe terenul de joacă amenajat, pe un maidan unde e atacat și omorît de cîini fără stăpîn. Un sat e inundat de viitură. Un pod se frînge. Un pacient moare în spital îndată după internare. Un cuplu se desparte. Un sportiv ratează un meci important. O cursă aviatică are întîrziere. Un candidat sau o candidată pică la un concurs de angajare. Un lift se blochează între etaje. Toate aceste evenimente nefaste, de la drame zguduitoare la eșecuri rutiniere sau tracasări de moment, antrenează, de regulă, același tip de reacție: căutarea promptă și necondiționată a vinovatului.

„Cine-i de vină?“ a ajuns reperul cardinal al modului în care mare parte dintre români înțeleg să interpreteze sensul lumii în care trăiesc și al propriilor existențe. De la talk-show-urile orchestrate deja de decenii pe modelul tribunalelor poporului la discuțiile între amici, dezbaterile noastre gravitează în jurul aceleiași rîvne, al identificării și stigmatizării culpabilității.

Recunosc, în acest impetus justițiar, o postură nevrotică. S-ar putea să fie una dintre moștenirile perverse ale fostului regim comunist. Atunci aveai la dispoziție un vinovat cu nume și prenume pentru mizeriile încercate de-a lungul vieții. Asta dădea măcar un sens răului și, în acest fel, îl făcea mai lesne suportabil. Vinovatul a fost detronat, împușcat. Răul – dezamăgirea, frustrarea, revolta – a rămas, chiar dacă în forme de manifestare diferite, lăsîndu-ne anxioși și dezorientați în fața omniprezenței lui.

Complexul justițiar de care suferim se datorează, deopotrivă, dorințelor noastre neîmplinite: de adevăr, de dreptate, de respect, de civilitate. Am devenit, între timp, europeni. „Vrem o țară ca afară.“ Ne considerăm, parte dintre noi, îndreptățiți să avem atari aspirații. Într-o țară democratică, nu doar opiniile și exprimarea lor publică sînt libere de cenzură. De aceeași libertate se bucură și dorințele.

Prins în cleștele acestor două presiuni, a trecutului nostru totalitar, comunist și a viitorului nostru democratic, european, complexul justițiar ne deturnează pe calea unei soluții arhaice, cea a gîndirii magice. Potrivit acesteia, orice rău provine dintr-o sursă identificabilă, personalizată, imaginată ca agent nemijlocit al acestuia. Este, de pildă, logica după care funcționează descîntecele tradiționale, fie ele de boală, de deochi sau de dragoste. Recunoașterea instanței malefice, numirea și exorcizarea ei asigură eficiența descîntecului: contracararea răului și redobîndirea stării de bine.

Îmi apare, în acest punct, un neliniștitor semn de întrebare. Îmi amintesc de o teorie lansată de Leo Frobenius acum un veac, potrivit căreia în Africa am avea de a face cu două tipuri de cultură distincte, una a populațiilor agrare, avînd în centru lumea vegetală, cealaltă a vînătorilor, centrată pe imaginea simbolică a animalului. Cea dintîi, spune Frobenius, e o cultură „mistică“, în care lumea este gîndită ca un întreg armonios, în a cărui rînduială, mai mult intuită decît observabilă, omul încearcă să se înscrie. O lume jalonată de „taine“, precum nașterea, moartea, germinația. Cea de- a doua este o cultură de tip „magic“, de factură șamanică. În această cultură lumea este interpretată ca un agregat de forțe care controlează fenomenele sensibile, inserția umană nemaifiind, de această dată, ghidată de nevoia de armonizare, ci de cea de dominare. Prima orientează comportamentul uman în raport cu dumnezeirea alcătuirii lumii, cea de-a doua ca o luptă permanentă cu demonii care o populează.

Port în memorie această distincție, devenită probabil de multă vreme caducă în lumea antropologilor care se respectă, pentru că a rezonat în multe dintre lecturile mele, din perioada interbelică în special, pe marginea specificului românesc. Îmi vine în minte, de pildă, cartea tatălui meu, O viziune românească a lumii, pe care am descoperit-o cam pe cînd terminam liceul: o sclipire dintr-o largă constelație, din care cugetările unui Blaga au ajuns să se mențină literă de manual chiar și în perioada comunistă, ca și inepuizabila dezbatere pe marginea „fatalismului mioritic“. Potrivit unor astfel de cugetări, românii s-ar fi înscris, fără nici o îndoială, în cea dintîi categorie din tipologia propusă de Frobenius.

Nu știu dacă ar fi cazul să ne revizuim radical opiniile despre identitatea culturală autohtonă sau să acceptăm că aceasta ar fi suferit – în timpul comunismului? după aceea? în și după regimul totalitar? – o la fel de radicală metamorfozare, prin care gîndirea „magică“ a existenței a preluat rolul călăuzitor. Sau, poate, complexul justițiar a virusat doar un segment al societății românești, compus din cei care nu doar se uită la televizor, ci mai citesc și cîte un ziar, un portal de știri, o carte și își mai dau cînd și cînd cu părerea în public – fie în mass-media, fie la cafenea.

Revenind la domeniul educației, ar mai fi de observat că matricea culpabilizării funcționează la fel de bine atît în discursul critic, ofensiv, cît și în variantă defensivă. E de ajuns să spui, de pildă, că tineretul de azi nu mai are același apetit pentru învățătură ca generațiile precedente – ceea ce este, din punctul meu de vedere, o constatare factuală, nicidecum o judecată de valoare –, că imediat vei fi pus la stîlpul infamiei pentru delictul de denigrare a junimii contemporane. Sau dacă vei face, cumva, imprudența de a afirma că nu toți profesorii din România de azi sînt la fel de bine pregătiți pentru meseria pe care o practică, te vei alege pe dată cu apostrofări din partea celor care consideră că vrei să ascunzi „adevărații vinovați“ de starea actuală a învățămîntului românesc. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

index jpeg 5 webp
Gustul banului
Gustul banilor poate să se refere și la un „amărît” care, cine știe cum, găsește un post sigur și bine plătit la stat, un post pe care pregătirea și experiența sa nu i-ar fi permis, în mod normal, să îl ocupe.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Nucleara
Este urmăritul penal capabil să treacă dincolo de faza încordării mușchilor și să folosească arme nucleare?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Alexandru Dragomir despre politica (noastră)
Din păcate, puțini știu cine a fost Alexandru Dragomir.
Frica lui Putin jpeg
Filosofie, feminitate, autenticitate
Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Activistul european și moartea unei pasiuni
Articolul meu vrea să atragă atenția: cu excesele activismului și propagandei, UE poate pierde treimea de mijloc.
index jpeg 5 webp
Spaghete în copaci
Propun să rămînem la rețeta lui Fellini. Plus paharul cu vin.
Iconofobie jpeg
Diplomație
Se reia, observ, o dezbatere politologică mai veche.
„Cu bule“ jpeg
Format letric
Nu era atît de cunocut încît să exprime fără ambiguități noua idee, dar sensul i-a fost aproximat din context, din relația cu termenul complementar.
HCorches prel jpg
Vremuri ale fricii
Dar dincolo de negare, dacă nu apare și acceptarea, efectele pe termen lung sînt devastatoare.
p 7 Chatbot WC jpg
Idioția artificială
Ar trebui oare programată inteligența artificială (IA) să răspundă la același nivel cu întrebările care i se pun?
IMG 8779 jpeg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Alt bîlci?
Cum ar fi să construiești un Disneyland și un Tesco la Londra, în Hyde Park?
O mare invenție – contractul social jpeg
Adevărul, premisa dreptății
Această limită este și mai evidentă dacă se înțelege că nici un proces judiciar nu se confundă cu Judecata de Apoi.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Sürdürülebilirlik
A crede înseamnă a paria pe o inevidență, a „credita” un „posibil”, dincolo de exigențele stabile ale „realului”.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pensiile francezilor
Dar vigoarea protestelor, dincolo de faptul că e vorba despre o tradiție franceză adesea desconsiderată și subiect de glume, mai arată ceva.
Frica lui Putin jpeg
Inamicii diversității
Privite în ansamblu, aceste cerințe ale cultelor, care s-au așezat, din păcate și spre detrimentul lor, cred, la remorca BOR, nu vor încuraja deloc predarea Religiei într-un spirit tolerant
AFumurescu prel jpg
Păstori, tătuci și influenseri (I)
Așa apar „tătucii” aleși democratic. Nimic nou sub soare.
index jpeg 5 webp
Un veac de Time
Scopul principal pe care cei doi și l-au propus a fost să furnizeze cît mai eficient știri cititorilor, chiar și celor mai ocupați dintre aceștia, care nu prea au timp de citit – de unde și denumirea Time.
Iconofobie jpeg
Rațiune și simțire
Se demontează aici un mit care a făcut carieră în secolul XX, mitul naturii prezumtiv candide a creaţionistului.
„Cu bule“ jpeg
Beat criță
Expresia beat criță este foarte răspîndită azi, în registrul colocvial; alte construcții în care intră cuvîntul criță cu sensul său propriu sau cu înțelesuri figurate au devenit însă extrem de rare.
HCorches prel jpg
Încă un Minister al Educației
Presiune care, în unele cazuri, se transformă în adevărate forme de bullying, fără doar și poate.
IMG 8779 jpeg
În cazul Hagi, tatăl şi fiul, să fii copilul unui mare fotbalist e binecuvîntare sau blestem?
Tot ce vine de la el nu poate fi decît excepţional. Hagi spune „eu sînt Ianis şi Ianis e Hagi”.
p 7 Curba Laffer WC jpg
Ultima redută a globalizării
Dar geopolitica nu e singurul motiv pentru eșecul celui de-al doilea val al globalizării.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cîte divizii are CPI?
Așadar, noua acuzație că președintele ar fi comis ceva contra copiilor, fie ei și din Ucraina, ar putea avea un ecou special în Rusia.

Adevarul.ro

image
Cum putem evita substanțele cancerigene din alimente. Medic: „Foarte rar să consumăm mezeluri, doar ocazional”
Deși să renunțăm la toate alimentele care ne pun în pericol este aproape imposibil, anumite decizii putem adopta.
image
Imaginile sărăciei în cele mai bogate orașe din țară. „S-ar fura tot dacă n-am face asta”
România a avut în ultimul an o creștere economică de aproape 5%, iar pe hârtie lucrurile arată cum nu se poate mai bine. De o cu totul altă părere sunt tot mai mulți români care trec pragul magazinelor și a piețelor alimentare.
image
Fructul astronauților s-a „cuplat” cu papanașii și clătitele românești. Detaliile unui produs cu succes neașteptat
Procesul tehnologic durează până la trei ore, atât cât trebuie pentru a obține același gust ca atunci când dulceața e făcută acasă.

HIstoria.ro

image
Cele mai vechi cutremure care au lovit Țările Române în Evul Mediu
Unul dintre cele mai vechi cutremure despre care avem informații este cel petrecut în anul 1411, menționat de Emil Turdeanu în lucrarea „Un manuscris religios din timpul lui Mircea cel Bătrân”.
image
Cine a ajuns primul în Antarctica?
Acest cel mai sudic continent (mai mare decât Oceania și Europa), care acoperă aproximativ 20% din întreaga emisferă sudică, este singurul din întreaga lume ce nu are o populație nativă și nici locuire permanentă.
image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.