Cine-i de vină?
Am vorbit, într-un interviu radiofonic solicitat de un tînăr jurnalist, despre acele deconcertante rezultate ale unei testări PISA, potrivit cărora elevii de gimnaziu din România sînt mult, mult mai slab motivați pentru învățătură decît cei din oricare altă țară investigată, din depărtare sau din imediata vecinătate. Reacția nu a întîrziat să apară, aproape ca un arc reflex. „Și cine este de vină?“ – am fost întrebat.
Un avion se prăbușește. Niște elevi dintr-o tabără școlară o iau de capul lor pe munți și se accidentează. Un copil mic scapă de sub supravegherea bunicii și ajunge, de pe terenul de joacă amenajat, pe un maidan unde e atacat și omorît de cîini fără stăpîn. Un sat e inundat de viitură. Un pod se frînge. Un pacient moare în spital îndată după internare. Un cuplu se desparte. Un sportiv ratează un meci important. O cursă aviatică are întîrziere. Un candidat sau o candidată pică la un concurs de angajare. Un lift se blochează între etaje. Toate aceste evenimente nefaste, de la drame zguduitoare la eșecuri rutiniere sau tracasări de moment, antrenează, de regulă, același tip de reacție: căutarea promptă și necondiționată a vinovatului.
„Cine-i de vină?“ a ajuns reperul cardinal al modului în care mare parte dintre români înțeleg să interpreteze sensul lumii în care trăiesc și al propriilor existențe. De la talk-show-urile orchestrate deja de decenii pe modelul tribunalelor poporului la discuțiile între amici, dezbaterile noastre gravitează în jurul aceleiași rîvne, al identificării și stigmatizării culpabilității.
Recunosc, în acest impetus justițiar, o postură nevrotică. S-ar putea să fie una dintre moștenirile perverse ale fostului regim comunist. Atunci aveai la dispoziție un vinovat cu nume și prenume pentru mizeriile încercate de-a lungul vieții. Asta dădea măcar un sens răului și, în acest fel, îl făcea mai lesne suportabil. Vinovatul a fost detronat, împușcat. Răul – dezamăgirea, frustrarea, revolta – a rămas, chiar dacă în forme de manifestare diferite, lăsîndu-ne anxioși și dezorientați în fața omniprezenței lui.
Complexul justițiar de care suferim se datorează, deopotrivă, dorințelor noastre neîmplinite: de adevăr, de dreptate, de respect, de civilitate. Am devenit, între timp, europeni. „Vrem o țară ca afară.“ Ne considerăm, parte dintre noi, îndreptățiți să avem atari aspirații. Într-o țară democratică, nu doar opiniile și exprimarea lor publică sînt libere de cenzură. De aceeași libertate se bucură și dorințele.
Prins în cleștele acestor două presiuni, a trecutului nostru totalitar, comunist și a viitorului nostru democratic, european, complexul justițiar ne deturnează pe calea unei soluții arhaice, cea a gîndirii magice. Potrivit acesteia, orice rău provine dintr-o sursă identificabilă, personalizată, imaginată ca agent nemijlocit al acestuia. Este, de pildă, logica după care funcționează descîntecele tradiționale, fie ele de boală, de deochi sau de dragoste. Recunoașterea instanței malefice, numirea și exorcizarea ei asigură eficiența descîntecului: contracararea răului și redobîndirea stării de bine.
Îmi apare, în acest punct, un neliniștitor semn de întrebare. Îmi amintesc de o teorie lansată de Leo Frobenius acum un veac, potrivit căreia în Africa am avea de a face cu două tipuri de cultură distincte, una a populațiilor agrare, avînd în centru lumea vegetală, cealaltă a vînătorilor, centrată pe imaginea simbolică a animalului. Cea dintîi, spune Frobenius, e o cultură „mistică“, în care lumea este gîndită ca un întreg armonios, în a cărui rînduială, mai mult intuită decît observabilă, omul încearcă să se înscrie. O lume jalonată de „taine“, precum nașterea, moartea, germinația. Cea de- a doua este o cultură de tip „magic“, de factură șamanică. În această cultură lumea este interpretată ca un agregat de forțe care controlează fenomenele sensibile, inserția umană nemaifiind, de această dată, ghidată de nevoia de armonizare, ci de cea de dominare. Prima orientează comportamentul uman în raport cu dumnezeirea alcătuirii lumii, cea de-a doua ca o luptă permanentă cu demonii care o populează.
Port în memorie această distincție, devenită probabil de multă vreme caducă în lumea antropologilor care se respectă, pentru că a rezonat în multe dintre lecturile mele, din perioada interbelică în special, pe marginea specificului românesc. Îmi vine în minte, de pildă, cartea tatălui meu, O viziune românească a lumii, pe care am descoperit-o cam pe cînd terminam liceul: o sclipire dintr-o largă constelație, din care cugetările unui Blaga au ajuns să se mențină literă de manual chiar și în perioada comunistă, ca și inepuizabila dezbatere pe marginea „fatalismului mioritic“. Potrivit unor astfel de cugetări, românii s-ar fi înscris, fără nici o îndoială, în cea dintîi categorie din tipologia propusă de Frobenius.
Nu știu dacă ar fi cazul să ne revizuim radical opiniile despre identitatea culturală autohtonă sau să acceptăm că aceasta ar fi suferit – în timpul comunismului? după aceea? în și după regimul totalitar? – o la fel de radicală metamorfozare, prin care gîndirea „magică“ a existenței a preluat rolul călăuzitor. Sau, poate, complexul justițiar a virusat doar un segment al societății românești, compus din cei care nu doar se uită la televizor, ci mai citesc și cîte un ziar, un portal de știri, o carte și își mai dau cînd și cînd cu părerea în public – fie în mass-media, fie la cafenea.
Revenind la domeniul educației, ar mai fi de observat că matricea culpabilizării funcționează la fel de bine atît în discursul critic, ofensiv, cît și în variantă defensivă. E de ajuns să spui, de pildă, că tineretul de azi nu mai are același apetit pentru învățătură ca generațiile precedente – ceea ce este, din punctul meu de vedere, o constatare factuală, nicidecum o judecată de valoare –, că imediat vei fi pus la stîlpul infamiei pentru delictul de denigrare a junimii contemporane. Sau dacă vei face, cumva, imprudența de a afirma că nu toți profesorii din România de azi sînt la fel de bine pregătiți pentru meseria pe care o practică, te vei alege pe dată cu apostrofări din partea celor care consideră că vrei să ascunzi „adevărații vinovați“ de starea actuală a învățămîntului românesc.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
