Stilistică şi canoneală
Așadar, profesoara de gimnaziu de limba și literatura română care s-a autodenunțat ironic că refuză să respecte programa școlară pare să fi fost sancționată administrativ pentru gestul său teribilist. Nu a fost însă singurul fapt. În urma descinderii doamnei primar general al Capitalei și a altor oficialități într-o școală bucureșteană, pentru a-i preveni pe copii de primejdiile Balenei Albastre, doamna profesoară posta pe pagina sa de Facebook următoarele: „Mi-e ruşine de colegii mei, profesorii de la Şcoala Gimnazială 164, că au participat cu slugărnicie la circul desfăşurat de Gabriela Firea sub pretextul conştientizării pericolelor Internetului. Au aşteptat-o de la intrare, cuminţi, au orchestrat întîmpinarea ei folosind copii mici pe care i-au îmbrăcat în haine populare. Cu flori în mîini, ca-ntr-un show comunistoid grotesc. Îmbrăcaţi cu tricourile şi purtînd şepcile primăriei, copiii şcolii devin marionete care arată supuşenia adulţilor. Să nu uităm, dragi colegi, că şcoala nu e troaca unor animale politice“.
Nu doar doamna profesoară a reacționat critic la adresa inițiativei, ce a făcut pentru o vreme subiectul nr. 1 în mediile virtuale românești. În privința modului deplasat în care a fost organizat evenimentul și a obedienței gazdelor îi dau întru totul dreptate. Cît privește îndemnul final… Sintagma „animal politic“ nu este o injurie. Sînt convins că și doamna profesoară știe asta. „Animal politic“ traduce literal formula aristotelică „zoon politikon“. Pentru edificare ajunge chiar și o scurtă plimbare pe Wikipedia: „Politica, prima dintre științe în concepția lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social – politikon provine de la cuv. polis, „cetate“ în limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existență biologică, ci și pentru bine și pentru fericire. Fericirea presupune o independență maximă față de constrîngerile materiale, pe care individul este incapabil să o obțină singur și care nu este pe deplin realizată decît în comunitatea politică.“ Numai că, în concepția lui Aristotel, sintagma nu face referire la animalitate, ci dimpotrivă, la umanitatea omului, la ceea ce îl diferențiază de biologic – ca și rațiunea, rîsul sau multe alte diferențe specifice invocate de-a lungul vremii. În măsura în care ne revendicăm de la condiția umană, zoon politikon sînt și eu, și doamna Firea, și autoarea comentariului. Cum se ajunge de aici la „troacă“, vă las pe dumneavoastră să înțelegeți. De altminteri, iarăși, doamna profesoară e departe de a fi singura care deplînge, în mod public, calitatea vieții politice românești. Din nou, o supralicitare stilistică face ca textul să poată lesne aluneca într-o receptare ultragiată de impresia de injurie și atitudine suburbană. Amuzant este oarecum faptul că și reprezentanți ai blamatei clase politice reușesc să fie grosolani în comportamentul lor verbal, cel mai adesea cînd se străduiesc să facă recurs la ironie – un procedeu nu numai legitim, dar și extrem de eficient în dezbaterile publice.
Un alt episod al istoriei pe care încerc să o narez este intervenția unui critic și istoric literar de mare autoritate – cum domnia-sa nu dă nume și nici eu nu am făcut-o pînă acum, păstrez în continuare regula anonimatului. Dinspre partea domniei-sale, o eventuală anchetă a Ministerului Educației în cazul semnalat sau în altele asemenea nu face decît să arunce lucrurile în derizoriu. Iată de ce: „E vorba de un fenomen mult mai grav decît nerespectarea programei. Este de datoria profesorului să-i facă pe elevi să iubească literatura, e obligația lui profesională. Nu elevul e de vină cînd crede că lumea lui Sadoveanu nu-l privește, ci dascălul care nu l-a convins de contrariu. Există tîrguri de job-uri în fiecare an: un profesor, care ratează ocazia de a-l face pe elev (nu pe toți, desigur!) să-i citească pe Sadoveanu, pe Creangă, pe Eminescu și să-i înțeleagă, e mai bine să-și caute de lucru în alt domeniu.“
Polemica e destul de stranie. Unul argumentează că, dat fiind că „este de datoria profesorului să-i facă pe elevi să iubească literatura, e obligația lui profesională“, atunci studierea unor texte din Sadoveanu, Creangă sau Eminescu în gimnaziu nu este mijlocul cel mai indicat, iar celălalt răspunde că cine nu e capabil să i facă pe elevi să-i citească cu plăcere pe aceiași ar trebui să-și găsească altă slujbă, deoarece „este de datoria profesorului să-i facă pe elevi să iubească literatura, e obligația lui profesională“. Non idem est si duo dicunt idem.
Apoi argumentația ia o turnură și mai bizară. În fond, susține criticul literar, nerespectarea programelor n-ar prea fi o culpă, pe cît de proaste sînt ele: „Dacă ele ar fi impecabile, atunci, da, am putea vorbi de indisciplină cînd dascălul nu le respectă. Nu și cînd ridică întrebări delicate. Ca și temele la concursuri și examene.“ Urmarea e de-a dreptul bulversantă: „Am mai scris despre asta de nenumărate ori: reforma trebuie să înceapă cu schimbarea concepției, cu adecvarea învățămîntului la lumea contemporană. Să nu mi se spună că nu cunoaștem această lume nouă într-o măsură suficientă. N-am avut niciodată în trecut mai multe informații despre școala din toate țările decît avem în prezent. Experiența în materie, acumulată în ultimii cîțiva ani, o depășește pe aceea din întreaga istorie. Dar de ce n-om fi luînd act de ea? De ce nu încercăm s-o adaptăm la condițiile de la noi? Ce ne face să bălmăjim la nesfîrșit în căutarea unor soluții? Sau, mai rău, să nu ținem cont de ele?“
Aici reputatul critic literar pare să i acorde o caldă îmbrățișare celei căreia tocmai îi recomandase să și schimbe meseria. Oare nu același lucru cerea și insurgenta autodenunțătoare – apropierea copiilor de literatură prin frecventarea unor texte mai apropiate de lumea lor actuală? Însă criticul literar nu se mai gîndea la literatură, ci la religie: „Iată, ministerul a autorizat manuale de religie care nu corespund recomandărilor europene etc.“ De acord, manualele de religie și modul în care materia se predă în școlile românești ar fi mai degrabă de plasat în secolul al XIX-lea. În schimb, religia literaturii e îndreptățită să rămînă ferm pe baricade: canonul mai presus de toate!
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
