În lumea showbiz-ului politic
Am văzut cum se prăbușește o dictatură și mă întreb dacă voi asista și la instaurarea uneia, sau dacă nu asist deja.
La căderea lui Ceaușescu am fost, ca mulți alții, în locurile fierbinți ale evenimentelor: la primele mitinguri de protest din viața mea, apoi la facultate, să o apăr de teroriști, apoi… la televizor, holbîndu mă noapte de noapte la ședințele CPUN – cred că însemna „Consiliul Provizoriu de Unitate Națională“ sau cam așa ceva – transmise în direct. Voiam să văd, să aud, să aflu. Voiam să particip, după putințele mele.
Aveam convingerea că ce văd, ce aud, ce aflu este ceea ce se întîmplă. În scurt timp însă a reieșit că teroriștii de care apărasem Literele cîteva nopți la rînd nu prea erau teroriști, că Iliescu nu avea de gînd să organizeze primele alegeri libere din România, ci să le captureze, că Revoluția n-ar fi fost tocmai o revoluție – lucruri care și azi, după trei decenii, au rămas sub semnul întrebării. Efectul a fost, în primă instanță, debusolant. Apoi, într-un fel, mi-am revenit: lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit chiar se întîmplaseră – spargerea baricadei de la Universitate în noaptea de 21 decembrie, mulțimile care năpădiseră străzile a doua zi dimineață, gloanțele care răsunau la un moment dat în holul Facultății de Litere în preajma Crăciunului, ședințele nocturne ale CPUN, pe care Iliescu le prezida cu o răbdare de fier… Toate astea chiar se întîmplaseră, iar eu, ca mulți alții, ca Fabrice del Dongo al lui Stendhal la bătălia de la Waterloo, văzusem, auzisem și înțelesesem din ele atît cît mă ajutau ochii, urechile și mintea.
Mărturisesc că am avut un impuls de a ieși să asist la mitingul PSD-ALDE de sîmbătă live, din piață, însă am cedat comodității și am rămas la televizor două ore bătute pe muchie.
Mă număr printre cei care consideră ideea acestui miting cel puțin dubioasă. Acolo unde Puterea începe să-și scoată susținătorii în stradă, deja lucrurile miros urît.
Prima întrebare, și cea mai firească, e în ce scop. A doua, nemijlocit legată de prima, este cu ce mesaj. Pînă și organizatorii au fost în dificultate la acest punct, modificîndu-și în repetate rînduri obiectul activității. Pînă la urmă, au găsit o soluție, cel puțin caraghioasă: Guvernul și Parlamentul României cheamă cetățenii la luptă împotriva abuzurilor. Ciudat, nu? Te-ai aștepta ca tocmai inițiatorii să fie cei de la care votanții să aștepte rezolvarea unei astfel de probleme, în măsura în care ea există.
Și totuși, care e scopul convocării acestui miting, al cărui obiectiv a rămas pînă în final incert? Să arate că Puterea are încă mulți susținători? Avem pentru asta sondaje de opinie. Să-și fidelizeze suporterii? Să fim serioși, mare parte dintre ei nici măcar nu au avut răbdare să rămînă pînă la sfîrșit. Iar dacă cineva și-a închipuit că masa de participanți a călătorit ore lungi cu autocarele ca să asculte două ore de discursuri pe care le-ar fi putut urmări, ca și mine, din fotoliu la televizor, acel cineva trebuie să fie naiv din cale afară.
Acest miting a fost nimic altceva decît o declarație de forță. „Pentru că putem.“ Menirea lui nu a fost de a arăta susținerea de care se bucură alianța PSD-ALDE, ci capacitatea ei organizatorică. Vrem să vă arătăm că putem să facem ceea ce vrem să facem, cu ordinea de zi prestabilită, cu dressing code-ul impus, cu listele de participanți alcătuite la nivelul filialelor, cu autocarele închiriate și cu locurile de parcare rezervate, cu logistica pusă la punct, cu pancartele gata confecționate, cu entertainer-i care să antreneze mulțimea să scandeze mesajele dorite să fie transmise pe calea undelor, cu marcarea limpede a ierarhiei Puterii, cu regia manifestației atent planificată.
M-am întrebat, urmărind pe ecran derularea evenimentului, ce s-ar fi întîmplat dacă Ceaușescu și sfătuitorii lui apropiați ar fi înțeles, după izbucnirea revoltei în Timișoara, că o schimbare de strategie era indispensabilă și, la mitingul din 21 decembrie, în loc să se bazeze pe aceeași rutină a discursurilor lemnoase, a aplauzelor la comandă și a megafoanelor care controlau vocea mulțimii atîta vreme cît ele însele erau controlate, ar fi decis curajos să intre în dialog cu publicul, invitîndu-l să scandeze „Libertate!“ și „Jos Securitatea!“. Poate că nu s ar fi produs ruptura dramatică a liniilor de transmisie din Piața Palatului și, ulterior, a pancartelor ready made, a efectivelor participante la miting, a guvernării, a forțelor de ordine, a statului și a societății românești.
Am crezut multă vreme că trebuie să avem răbdare pînă ce se va înfiripa și în România o clasă politică profesionalizată. Acum o avem și nu mai e doar caraghios sau, după caz, întristător. Am ieșit din zona veseliei și a tristeții. Nu mai sîntem doar spectatorii incompetenței și ai minciunii, ci ai unei insațiabile sete de putere tot mai ferm articulate, căreia contextul internațional îi cîntă în strună. Sîntem martorii unei impetuozități dictatoriale fără precedent din 1989 încoace, capabile să regizeze mineriade de catifea. Am intrat în lumea showbiz-ului politic.
Am ascultat comentatori străduindu se să compare, fiecare potrivit propriei opțiuni, nivelul participării la mitingul PSD-ALDE cu cel al mitingurilor #Rezist. O inepție. Nu există nimic comparabil între cele două acțiuni, nici ca generare, nici ca mesaj, nici ca relevanță socială. Singura perspectivă din care calculul ar avea vreun sens ar fi cea în care cele două „armate“ ar ajunge să se înfrunte la un moment dat în cîmp deschis: „Țară, țară, vrem ostași!“
Am ascultat iarăși comentarii lipsite de noimă privind motivațiile participanților: convingere sau obligație? Păi, și una, și alta. „Dragostea trece prin stomac“ – sună o zicere de-a noastră. Convingerea trece prin obligație. Ne preocupă binele lui homo sapiens, al omenirii, al civilizației euro-atlantice, al țărișoarei noastre, al județului, urbei sau cătunului de rezidență. Ne preocupă însă, cel puțin în egală măsură, binele nostru personal. Asta ar trebui să accepte măcar în ceasul al treisprezecelea toți cei care văd scrutinul electoral ca pe olimpiada națională de științe politice.
Mai am doi ani pînă să mă dumiresc dacă asist la încropirea unui nou regim dictatorial, „cu față umană“, sau nu. Ultimele alegeri parlamentare nu au fost o bătălie între forțele politice, ci un blat între forța organizatorică a principalului ofertant și pasivitatea electoratului. Se va repeta oare același scenariu?
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
