Ce-i lipseşte şcolii româneşti?

În linii mari, cam totul:

● Toalete igienice, săli de clasă salubre, clădiri solide

● Mediu școlar prietenos pentru elevi și profesor

● Viziune, deschidere către viitor

● Apetență pentru învățătură a copiilor și tinerilor

● Argumente convingătoare, în societatea noastră, că studiul e o investiție profitabilă pentru viața de adult

● Părinți capabili să-și armonizeze opțiunile în beneficiul copiilor lor

● Expertiză avizată a sistemului

● Opinie publică aptă să și asculte, nu numai să afirme

● Coerență

● Stabilitate

● Predictibilitate

● Finanțare adecvată

● Management eficient

● Politici publice inteligente

● Comunitate structurată a cadrelor didactice din aceeași instituție

● Comunitate structurată a cadrelor didactice de aceeași specializare

● Parcurs de carieră motivant pentru cadrele didactice

● Resurse didactice eficiente, variate și atractive

● Finalități limpede definite și consecvent urmate

● Grijă pentru individ și individual

● Echitate

● Sinceritate

● Corectitudine

● Flexibilitate, maleabilitate

● Respect și respect de sine

● Reflexivitate instituțională

● Încredere etc.

Mă opresc aici. Aș putea continua, dar nu vreau să plictisesc. În afara unor contraexemple meritorii, cred că fiecare dintre noi poate regăsi o sumedenie de experiențe ilustrative pentru lista carențelor de mai sus. Pe scurt, școlii românești îi lipsește o altfel de Românie, în care să-și poată împlini cu demnitate și succes misiunea. Avem și școli admirabile, însă, atunci cînd le privești cu atenție istoria, observi că, în majoritatea cazurilor, ele au înflorit mergînd, cum zice neamțul, gegen den Strich – făcîndu și drum cu greu, mai degrabă împotriva „sistemului“ decît cu sprijinul lui. Avem, așadar, multe de făcut – multe și întrețesute, astfel încît cîrpăcelile pe o zonă sau alta nu prea au cum să dea roade. Ce ar fi, între toate astea, mai important? Toaletele și autorizațiile ISU? Managementul școlar? Finanțarea? Implicarea comunității? Cultura organizațională a școlii?

Rămîn convins că importanța crucială a actului educațional revine activității profesorului. A fiecărui profesor. Cred că nu e cazul să ne îmbătăm cu apă rece în această privință. Avem, în România, un corp profesoral cel mai adesea demotivat și cu o calificare extrem de heterogenă. Cînd dai peste o școală în care majoritatea profesorilor sînt deopotrivă competenți și dedicați meseriei lor, ai sentimentul unui miracol (din fericire, și miracolele există!). Inegalitățile în ce privește calificarea pot fi, în bună măsură, rezolvate prin diferite forme de ratrapaj – asta dacă cineva s-ar apuca să ia în serios chestiunea „formării continue“ a cadrelor didactice. Dar motivația?

Aici cred că atingem rana supurîndă a învățămîntului românesc: faptul că el a reușit să conserve / (re)construiască un sistem al cărui fundament este umilirea și înspăimîntarea consecventă a cadrului didactic. Profesorul de la clasă e la cheremul directorului de școală, al inspectorului de specialitate care, nu o dată, este un birocrat care a rupt legătura – dacă a avut-o vreodată – cu ce se întîmplă la ore și, mai ales, al reglementărilor privind obligațiile profesionale ale cadrului didactic și modul de promovare în carieră. Asta înseamnă, de pildă, că profesorului i se cere, atît oficial, cît și informal, să producă „olimpici“, să desfășoare „activități în beneficiul comunității“ și multe altele asemenea. Nu i se cere, în schimb, potrivit acestor reglementări, să facă tot posibilul ca să ridice nivelul de pregătire al elevilor din clasele la care s-a întîmplat să fie repartizat – o altă poveste dramatică! Cît despre sistemul de promovare, pot depune mărturie despre profesori onești și, cred, merituoși, prinși la mijloc în aceeași veșnică încurcătură. Am asistat, în inspecții de grad, la ore meticulos aranjate și repetate sîrguincios cu săptămîni înainte: cu elevi care știu totul și participă entuziast la desfășurarea lecției. Că uneori se mai întîmplă să răspundă la cîte o întrebare care încă nu a fost pusă, ce să-i faci? S-a întîmplat nu o dată ca profesorii cu pricina, covîrșiți de emoție, la obiecțiile mele timid și respectuos formulate, că aș fi preferat să văd niște lecții autentice, să izbucnească în plîns: de unde să știe ce vor „domnii din comisie“?

Ce-i lipsește școlii românești? Profesori liberi și responsabili, mîndri de meseria pe care o practică. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.