Peisaj cu ministere şi miniştri

Se numea, în anul în care România a devenit Regat, „Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice“, denumire care a rezistat, se pare, aproape patru decenii, din 1881 pînă în 1920. Apoi, între 1920 și 1929, Cultele s-au separat de Instrucțiunea Publică, pentru a reveni, într-un interval de doi ani (1929 1931), în același minister, însă cu ordinea schimbată: „Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor“. A fost lărgit între 1931 și 1934 – „Ministerul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor“, pentru a se reorganiza, în perioada 1934-1936, ca „Ministerul Instrucțiunii Publice“. Epitetul „național“ apare pentru prima dată în titulatura oficială în 1936 și durează pînă în 1940: „Ministerul Educației Naționale“. Noi reorganizări se fac în vremurile tulburi de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe perioade chiar de cîte jumătate de an: „Ministerul Educației Naționale, Cultelor și Artelor“ (14 septembrie 1940 – 15 februarie 1941) și „Ministerul Instrucțiunii, Educației, Cultelor și Artelor“ (15 februarie 1941 – 1 iunie 1941). După 23 august 1944, denumirea se schimbă cam la patru-cinci ani o dată: din nou „Ministerul Educației Naționale“ (pînă în 1948), apoi „Ministerul Învățămîntului Public“ (pînă în 1952), devenit, pentru următorii cinci ani, „Ministerul Învățămîntului“ (1952-1957), expandat, pînă în 1962, ca „Ministerul Învățămîntului și Culturii“. După ce, pentru un răstimp, „cultura“ se substituise „cultelor“, din 1962 pînă în 1971 se cheamă iarăși „Ministerul Învățămîntului“, rebotezat, pentru o perioadă record – 18 ani! –, „Ministerul Educației și Învățămîntului“.

Sarabanda schimbărilor se de-clan-șează însă cu începere din 1990: pentru jumătate de an „educația“ e scoasă din nou din ecuație, apoi, din 28 iunie 1990, intră pe rol „știința“: „Ministerul Învățămîntului și Științei“ (1990-1992). Din 1992 pînă în 1997 – cea mai lungă perioadă de „stabilitate“ postdecembristă în domeniu – este reactualizată formula „consacrată“ de „Ministerul Învățămîntului“, pentru ca, de aici încolo, „educația“ să înlocuiască termenul precedent. Însă nu de una singură. Stabilind un record absolut, ministerul își modifică denominația – și componența – de nu mai puțin de 12 ori în numai două decenii: „Ministerul Educației Naționale“ (1997-2000), „Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului“ (2003-2004), apoi în formula mai parcimonioasă „Ministerul Educației și Cercetării“ (2004-2008) pentru a se reveni la „…și Tineretului“ (2007-2008). În 2008, pentru un an, apare o „inovație“ pasageră în jocul de combinări și permutări: „Ministerul Educației, Cercetării și Inovării“. Însă tineretul revine în forță, asociindu-și de această dată și sportul, care, precum se știe, e ceva mai greu de practicat de la o anumită vîrstă. „Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului“ rezistă pe baricade trei ani (2009-2012), apoi i se substituie deja „clasicul“ „Ministerul Educației Naționale“ (2012-2014). În 2014, organismul de resort pierde națiunea în favoarea științei – „Ministerul Educației și Cercetării Științifice“ – dar nedreptatea e recuperată în 2015: „Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice“. Sincer să fiu, nu prea înțeleg de ce și în ce fel educația trebuie să fie musai „națională“, pe cînd cercetarea științifică românească – bănuiesc că despre ea e vorba – poate fi oricum. În definitiv, asta e totuși o chestiune de ordin stilistic, pentru că e greu de imaginat cum un minister din componența Guvernului României s-ar ocupa de chestiuni care n-au nici în clin, nici în mînecă cu țara pe care acesta o guvernează.

Nomen, omen – ziceau romanii. Sînt aspecte mai importante la mijloc decît sugestia lingvistică a titlului. Și nu se referă doar la ștampilă – deși nu pot uita de vara în care era să ne ratăm admiterea la universitate pentru că nu se fabricaseră încă ștampilele ministerului proaspăt redenumit. E vorba despre atribuții, despre legislația care le definește și, mai presus de toate, despre organigramă. Alt Minister, altă Organigramă, alte persoane – ar trebui să scriu tot cu majusculă? – spre a ocupa noile-vechi poziții.

În aceste două decenii, cu duzina lor de reorganizări – dacă evidența pe care o am e întru totul exactă –, s-au perindat la cîrma ministerului de resort nu mai puțin de 19 miniștri: Andrei Marga (trei ani), Ecaterina Andronescu (doi ani și jumătate și, ulterior, un an, iar apoi, pentru a treia oară, șase luni), Alexandru Athanasiu (un an și jumătate), Mircea Miclea (un an), Mihai Hârdău (un an și jumătate), Cristian Adomniței (la fel), Anton Anton (două luni și jumătate), Emil Boc, ad interim (idem), Daniel Funeriu (doi ani și-un pic), Cătălin Baba (trei luni), Ioan Relu Mang (o săptămînă), Liviu Pop (o lună și jumătate), Remus Pricopie (doi ani!), Sorin Câmpeanu (un an), Adrian Curaj (ceva mai mult de șapte luni), Mircea Dumitru (o jumătate de an) și Pavel Năstase (în funcție).

În particular, prin cea mai recentă reorganizare ministerială, învățămîntul superior românesc se află iarăși în subordinea unei structuri bicefale – asta după ani de zile în care s-au căutat soluții, mai bune sau mai rele, de a aduce educația și cercetarea sub un acoperiș comun. Binecunoscuta butadă din mediul academic, „Noi sîntem plătiți pentru ce predăm și promovați pentru ce cercetăm“, riscă să capete tonuri acute prin noua schizoidie administrativă. Pentru că, oricînd dovedibil, „cu cărțile pe masă“, universitățile dețin, ca peste tot în lume, și în România o pondere substanțială din cercetarea științifică de calitate. Face parte din însăși misiunea lor, înscrisă cu litere de o șchioapă în Carta fiecăreia și aprobată, cîndva, de Ministerul Cum Se Va Fi Fost Numit. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.