Statul sînt eu!
Trăim vremuri de gîlceavă. Acum vreo două săptămîni am fost invitat la TVR la o emisiune pe tema dezbinării dintre români. Mie mi se părea că e o temă falsă. România este, credeam, o țară profund divizată, nu însă (și) dezbinată. Diferența nu e de neglijat. În România coexistă mai multe culturi foarte diferite – cel puțin două – care se ignoră reciproc. Și cînd spun „cultură“ nu mă refer la religie sau limbă, nu mă refer la problema „majorităților“ și a „minorităților“ confesionale sau lingvistice. Am în vedere un mod de a înțelege viața, semenii, interacțiunea socială și de a te comporta în consecință.
Credeam, acum două săptămîni, că această sciziune culturală e incapabilă, la noi, să producă dezbinare. Ca să mă exprim plastic, parte dintre români continuă să trăiască într-o lume de secol al XVIII-lea, într-o cultură a hatîrului și a neîntreruptei temeri și nesiguranțe, în vreme ce alții aspiră la o existență de mileniul III, la fel de teoretică cum e și prima, a asumării, a ordinii și predictibilității. Credeam că, exceptînd ocazionalele fierbințeli produse de ciclurile electorale, aceste culturi atît de diferite vor continua să coexiste într-o pașnică ignorare reciprocă. Pentru că eram convins că nu va putea apărea un incident polemic suficient de puternic ca să le antreneze într-o dezbatere aprinsă și de durată, care să le proiecteze într-o zonă de impact în care confruntarea să devină inevitabilă, dimpreună cu corolarul său dezagreabil, sentimentul de „dezbinare“.
M-am înșelat. La numai cîteva zile, OUG 13 s-a lansat în spațiul public românesc cu aplombul unei „afaceri Dreyfus“ autohtone. De atunci, sînt și eu, ca bună parte dintre concetățenii mei, pe baricade. Fiind de felul meu un ins blajin, nu am tăria de a scrie un nou „J’accuse!“. Probabil nu am nici nervul stilistic pentru așa ceva. Mă mulțumesc deci să mă aflu seară de seară în mulțimea mai mare sau mai mică, în raport cu mersul evenimentelor, cu ziua săptămînii sau cu condițiile meteo, scandînd dimpreună cu ceilalți sloganuri de protest. Și pentru că am și un pic de agorafobie și-n orice caz îmi displace zgomotul puternic, nu mi am cumpărat o vuvuzea, ci port cu mine o muzicuță din copilărie, în care mai suflu din cînd în cînd. Și, fiind o ființă deopotrivă rațională și emoțională, nu pot să nu mă întreb de fiecare dată, exact ca în 21 decembrie 1989 – mai puțin muzicuța mea și gloanțele lor! – ce va fi mîine.
Trebuie să recunosc că momentele care mă emoționează cel mai mult la aceste mitinguri sînt cele în care mulțimea încearcă să intoneze, fără prea mulți sorți de izbîndă, imnul României. Mai nou, datorită splendidei inițiative a unor inși pe care nu îi cunosc, textul e proiectat pe una dintre clădirile care mărginesc Piața Victoriei. Imnul se cîntă, așadar, în regim de karaoke. Dar nici așa nu funcționează. E drept că melodia e imposibilă și că versurile sînt impregnate de retorica bombastică a secolului al XIX-lea. E drept și că, pentru generațiile mai vîrstnice, multele ore de rulare „în buclă“ la televizor, din noaptea procesului lui Ceaușescu, în așteptarea băieților care moșmondeau pelicula cu gîndul la ce e și ce nu e cazul să vadă națiunea, imnul a ajuns să fie asociat unui eveniment dubios și traumatic. Dar e imnul nostru. Și gîndul că peste numai un an România se va lăbărța bolborosit peste centenarul Marii Uniri, iar eu, ca și majoritatea concetățenilor mei, cu greu voi fi memorat măcar prima strofă, m-a făcut, nu o dată, să-mi dea lacrimile. Pentru că, la fel ca pe vremea lui Zola, la fel ca pe vremea lui Ceaușescu, miza e aceeași: cui îi cîntăm imnul? Cine e, de fapt, națiunea și cine e statul (francez, român, după caz) care îi dă corp?
Unul dintre sloganurile deseori scandate la demonstrațiile iscate de OUG 13/14 a fost „PSD, ciuma roșie!“. Nu e frumos. Îmi închipui cum m-aș simți dacă aș fi în activul partidului sau simpatizant al acestuia. Nu e nici măcar oportun. Protestele din Piața Victoriei nu ar trebui să capete o tentă electorală, cu atît mai mult cu cît cei care se simt vizați ar face orice ca să îndrepte interpretarea lor într-acolo. Dar, din păcate, e corect.
La întrebarea „Cine e statul?“, atît manifestanții din fața Guvernului, cît și cei de la Palatul Cotroceni au același răspuns: eu. Primii își argumentează răspunsul invocînd dreptul la demnitate și la respectarea interesului public. Cei din urmă invocă legitimitatea conferită de alegeri. Însă cei care clamează, direct sau indirect, cu dezgustătoare vehemență, sloganul „Statul sînt eu!“ sînt purtătorii de cuvînt ai PSD și ai partidului satelit ALDE.
Ca intelectual, ar trebui să am mai degrabă înclinații de stînga. Ca profesor, vulnerabilitatea uriașă existentă în România de azi privitor la accesul la educație nu mă poate lăsa rece. Și totuși. Nu am putut să mă apropii niciodată de PSD din cauza voracității cu care acesta și-a manifestat în permanență apetitul de a absorbi în sine statul român. Va fi fost, am crezut într-o primă etapă, instinctul preluat de la PCR-ul ceaușist, care și-a teleportat mentalul și interesele în FSN-ul de odinioară. Azi mă uit la epoca Iliescu, cu toate atrocitățile ei – contramitingurile, mineriadele – cu un ochi nostalgic. Am fost martor al unei guvernări Năstase în timpul căreia economie, presă, ONG-uri – de justiție nici măcar nu era vorba la vremea respectivă – ajunseseră într-o singură mînă, iar oamenii reîncepuseră să discute politică prin colțuri și în șoaptă. Am trăit o epocă Ponta în care s-a pus pe roate absurda coaliție USL, un nonsens politic a cărui singură rațiune pare să fi fost supunerea singurelor două puteri ale statului rămase „în opoziție“: Președinția și DNA. Acum văd renăscînd același instinct, în numai cîteva săptămîni după victoria PSD în alegeri. Justiția – atacul la adresa Codurilor Penale, a Procuraturii, CSM, DNA –, educația – reinstaurarea directorilor picați la concursul anterior –, economia – cu incriminarea corporațiilor drept „agent provocator“ –, cercetarea – anunțata tentativă de reorganizare a consiliilor consultative –, finanțele – subvenționarea discreționară stipulată prin OUG 9 și dezechilibrele teritoriale semnalate în Legea Bugetului –, siguranța – presiunile exercitate asupra SRI și SIE –, mass-media – sechestrul pus pe poarta din Pangratti a TVR – sînt deja sub asaltul poftei de înstăpînire totală a partidului-stat. Nici măcar Academia Română n-a scăpat teafără.
Nu-i frumos, nu-i oportun, dar am strigat și eu, alături de ceilalți manifestanți, „PSD, ciuma roșie!“. Cînd nu voi mai fi nevoit să o fac?
