Cu educația la radiolog

În societatea noastră atît de dezbinată există totuși un consens promițător. Mai toată lumea pare să fie de acord că avem un învățămînt deplorabil. Corul plîngerilor e reactivat, cu o periodicitate la fel de previzibilă ca migrația păsărilor, la fiecare evaluare națională – bineînțeles, cu ajutorul binevoitor al presei.

Mă uit peste un articol din Evenimentul zilei, ocazionat de subiectele de la examenul scris la română la Evaluarea națională pentru clasa a -VIII-a. Titlul e generos: „RADIOGRAFIA învățămîntului românesc“. Majusculele aparțin, desigur, autoarei articolului, Georgiana Ioniță, care ne promite „o analiză bazată pe cifre și comentarii avizate a rezultatelor de la prima încercare cu care copiii dau piept pe drumul cunoașterii“. Aflăm din această analiză că starea jalnică a învățămîntului românesc are trei cauze majore: 1. Nu se mai studiază clasicii literaturii române; 2. Nu se mai dă admitere la liceu; 3. Nu se mai acordă suficientă atenție școlilor de meserii. Deducem și că, odată rezolvate aceste hibe, învățămîntul românesc se va putea relansa către performanțele glorioase ale anilor ’80 ai secolului trecut.

Cel dintîi dintre experții interogați este academicianul Eugen Simion, care de altfel furnizează și subtitlul articolului: „Este inadmisibil! Li se șterge copiilor identitatea națională“. Mă opresc nedumerit chiar asupra acestei formulări: cum adică „li se șterge“ copiilor…? Cine face lucrul ăsta? Cum? Cînd? De unde sugestia de brain wash, pe care ar comite-o ori învățămîntul în ansamblul lui, ori poate, ceva mai modest, nepriceperea alcătuitorilor de subiecte? Sau poate e vorba despre vreo conspirație în care să-și fi vîrît coada, insidios, însuși statul paralel. Lăsînd gluma la o parte, mărturisesc că m-am intersectat de mai multe ori cu academicianul Eugen Simion pe această temă și am rămas cu impresia că, pentru domnia-sa, „identitatea națională“ e un fel de dat cu care ne naștem, conținut în ADN-ul nostru, în vreun subconștient colectiv de la care ne împărtășim jungian sau în vreo matrice stilistică pe care o ingerăm, blagian, odată cu laptele matern. Mai prozaic din fire, pentru mine identitatea cu pricina nu face parte din ființa noastră biologică și nici din structurile mentale înnăscute. Avem, desigur, părinți care ne transmit o anume zestre genetică, dar mă îndoiesc că ea e altoită cu Eminescu, Enescu sau Brâncuși. Avem un loc al nașterii, care poate să fie și un aeroport internațional. Pe scurt, identitatea națională nu se primește la naștere și nici prin taina vreunui botez, ci se formează prin ceea ce urmează să devenim. Și aici începe de fapt adevărata problemă. Eu, unul, aș prefera, de pildă, ca prin „identitate națională“ să înțeleg mai puțin reverența față de clasicii culturii române, cît atribute mai pedestre precum „cinstit“, „harnic“, „destoinic“, „cuviincios“, „tolerant“, poate chiar „simpatic“ – lucruri după care alții să ne poată recunoaște și să zică: „Aha. Ești român?“ Și, mai presus de toate, o bună și frumoasă stăpînire a ceea ce nu numai că ne particularizează la modul absolut, dar se și dovedește indispensabil pentru a funcționa ca o comunitate: limba.

Pentru academicianul Eugen Simion, dovada peremptorie a etnocidului comis asupra generațiilor viitoare o constituie faptul că textul ales pentru proba scrisă provine din romanul Inocenții al Ioanei Pârvulescu în loc să poarte semnătura vreunui Hogaș sau Sadoveanu. „Am ajuns să le cerem copiilor analiză pe textele Ioanei Pârvulescu, de parcă România nu are un Sadoveanu sau un Calistrat Hogaș, să afle cum arată o excursie la munte.“ Dacă domnul academician ar fi avut disponibilitatea de a irosi un pic din timpul domniei-sale înainte de a se pronunța, ar fi observat, poate, că în subiectul de examen incriminat nu e vorba despre nici un fel de „analiză pe text“, ci de cîteva întrebări gramaticești dintre cele mai simple (sinonimie, cratimă, formarea cuvintelor, hiat), o cerință iarăși minimală în aria „înțelegerii de text“, de a identifica două „idei principale/secundare [adică de oricare, măcar să aducă cît de cît a idei, n.n.] din textul dat“ și o întrebare absolut puerilă vizînd conținutul textului. În plus, veșnica și inepta compoziție argumentativă cum că textul dat ar aparține genului X.

Domnul academician Eugen Simion e îngrijorat că elevii de 14-15 ani de azi nu mai au prilejul să li se reveleze rafinamentele artei scriitoricești de înaltă clasă ale unui Sadoveanu sau Hogaș. Pe mine mă ia groaza că la un astfel de subiect, absolut elementar, neavînd nici în clin, nici în mînecă cu valorile literare, abia 73,6% din candidați au putut să promoveze. Nu mai este vorba, domnule academician, despre faptul că elevii noștri nu reușesc să-i cunoască și să-i înțeleagă pe clasici, ci despre faptul că mare parte dintre ei nu reușesc să înțeleagă nimic. Nici un text mai lung de zece rînduri, oricît de simplu.

Cel de al doilea intervievat, Iulian Cristache, președintele Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți, pune degetul pe rană: „Avem 42% analfabeți funcțional“. Cei despre care vorbeam mai sus. Concluzia dlui Cristache pornind de la această realitate sumbră este, spre a prelua un epitet drag presei, „năucitoare“: „Ar trebui ca admiterea să se facă la fel ca înainte de 1990, pe bază de concurs. Fiecare liceu să își aleagă subiectele de testare, în funcție de profil și nivel.“ Mi-e imposibil să pricep în ce fel crede dl Cristache, din poziția dumisale de reprezentant al părinților elevilor din România – inclusiv, bănuiesc, al părinților celor 42% – că revenirea la admiterea la liceu, ce ar adînci, fără doar și poate, segregația și așa endemică în învățămîntul românesc, va putea contribui la diminuarea analfabetismului funcțional în rîndul tinerilor de azi. Să i uităm deci pe cei ale căror odrasle riscă să îngroașe rîndurile handicapaților social din România, cohortele celor care nu vor putea aspira vreodată la o slujbă cît de cît decentă, lipsindu-le abilitățile indispensabile inserției în lumea contemporană. Ei sînt, precum zicea un alt clasic, „din lumea celor care nu cuvîntă“.

Cea de a treia intervenție, a dlui Marius Pieleanu, sugerează, în contextul dat, soluția miraculoasă: „E drept, o societate are nevoie de medici, profesori, ingineri, academicieni, însă la fel de mare nevoie are și de strungari, frizeri, zugravi, meserii extrem de respectabile și chiar bănoase. Problema este că nu avem o relație consistentă între ce cere economia și ce dăm. Nu se asigură o formare profesională în acest sens, dispar meserii, meserii extrem de utile, mai ales în zonele rurale. Noi trebuie să ținem în viață, pentru că sindicatele fac presiuni, o mulțime de licee care nu își găsesc justificarea.“ Corect, pînă la un punct – ce facem, de pildă, cu mobilitatea socială? cu exercitarea liberului arbitru în formarea individuală? –, numai că, poate nu a știut dna Ioniță să formuleze întrebările, nu era vorba despre liceele-fantomă menținute în viață de zelul sindical și de aspirațiile bovarice ale celor dispuși să le frecventeze, ci despre cunoștințele și abilitățile cu care elevii români încheie gimnaziul, ciclu de învățămînt obligatoriu și de cultură generală. Altminteri, cred că orice sociolog ar fi dispus să conceadă că e greu să te descurci fără scris și citit, asumate drept competențe textuale – producere și înțelegere de text –, și socotit, înțeles drept capacitate de rezolvare de probleme, chiar și în meseriile cele mai „manuale“. Fără astea, nu vom avea nici măcar zugravii și tinichigiii cărora le ducem, pe bună dreptate, dorul.

Concluzia? Avem un învățămînt catastrofal, însă catastrofal în atîtea feluri încît e imposibil de aflat cum ar arăta unul bun. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.