De-a conspirativita
Parcă cu toții ne-am dori să trăim într-o lume inteligibilă, în care ceea ce se întîmplă în jurul nostru și ne afectează să aibă un motiv, o explicație. Versiunea extremă a acestei nevoi firești e aceea în care orice faptă, întîmplare, eveniment etc. încetează să mai fie ceea ce este, devenind o manifestare înșelătoare a ceva ascuns. Se cheamă conspirativită și ne delectăm cu ea zi de zi, dimineața, la prînz și seara – asta în ipoteza în care noaptea încă reușim să dormim. Conspirativita înflorește bogat la umbra – sau în lumina? – politicului. Mai exact, în umbra politicului și în lumina puterii.
E o situație destul de bizară: de obicei e invers. Am fost, mai demult, un fan al serialului Dosarele X, în care protagoniștii, un el și o ea, ambii agenți FBI, intrau în tot soiul de investigații în care adia ipoteza prezenței unei forțe extraterestre, însă nu reușeau să ajungă niciodată la dovezi concludente, insinuîndu-se de fiecare dată pe parcurs o altă forță, terestră – superiorii lor ierarhici, enigmaticii superiori ai superiorilor lor ș.a.m.d. – care le bloca înaintarea. Am auzit pe cineva povestindu-mi cu toată convingerea că după 9/11 s-a descoperit că pilonii de rezistență ai Turnurilor Gemene fuseseră piliți – nu beți, ci subțiați. Nu are rost să continui cu alte exemple, publice sau private, recente sau de demult. Chestiunea e limpede: ținta predilectă a conspirativitei este Puterea. La noi e pe dos. Puterea e limpede ca lacrima, în schimb societatea colcăie de conspirații.
Acum aproape trei decenii, Televiziunea Română flutura pe ecran dovada irefutabilă a faptului că protestatarii din Piața Universității erau agenți sub acoperire: o copie xerox a unei bancnote de 1 dolar găsită, chipurile, într-un copiator din sediul Partidului Național Țărănesc. Ion Iliescu însuși lansa public ideea că protestul împotriva comunismului ar fi fost o diversiune legionară. Președintele, ca orice președinte, avea informațiile lui. Numai că simpatiile legionare ale lui Marian Munteanu, lider al Pieții Universității, nu aveau nimic de a face cu protestul în sine, stîrnit de faptul că Frontul Salvării Naționale, organism de tranziție, își schimbase subit poziția, devenind, din arbitrul primelor alegeri libere postcomuniste din România, jucător. Un jucător cu fluierul atîrnat de gît. Acum cinci ani, cînd a fost denunțat plagiatul flagrant al lui Victor Viorel Ponta, proaspăt premier al națiunii, nenumărați sicofanți au sărit să explice că, de fapt, ar fi vorba despre o răfuială politică. Universitatea din București, Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) au devenit subit oficine de partid, fără afiliere, e drept, la vreun partid anume. Cel din urmă chiar a fost dizolvat peste noapte de către atunci vremelnicul ministru al Educației, sub cuvînt că, partinic fiind, și-ar fi depășit atribuțiile legale.
Apogeul conspirativitei livrate de sus în jos a fost atins cu prilejul protestelor față de OUG 13 – „Noaptea, ca hoții!“. Atunci din umbra guvernării, reflectorul propagandei și-a aruncat spotul de lumină în interstițiile societății românești, cancerizate de banii lui Soros, de sforăriile lui Iohanis, de machiaverlîcurile lui Coldea, de stratagemele tandemului Kövesi-Lazăr, de cancelariile euro-atlantice, de crapulozitatea multinaționalelor… Nu cred să se mai fi reunit, în istoria noastră recentă, o asemenea concentrație de conspiratori pe metru pătrat, capabili să cumpere nu numai orice suflare umană, ci chiar și pe cele canine.
Mult mai modest a înflorit conspirativita pe terenul despărțirii PSD-ului de propriul său premier. „Grindeanu nu mai e Grindeanu“ – s-a spus. Cui și-ar fi vîndut demnitarul sufletul, nimeni n-a părut nici capabil, nici doritor să ne spună. Avem probabil de a face cu un nou nivel al conspirativitei, în care nu mai e nevoie nici de conspirație, nici de conspiratori.
Ceea ce mă nedumerește pe mine însă nu este doar această răsturnare a vectorului conspirației, ci și întrebarea – naivă, poate – în ce măsură numeroșii participanți la acest hocus-pocus cred sau nu cred în ceea ce spun. Sincer să fiu, m-aș bucura să știu că e vorba doar de manevre propagandistice, executate disciplinat și obedient. Din păcate, nu cred că asta se întîmplă întotdeauna.
Am însă adesea sentimentul că zvonerii și răspîndacii teoriilor conspirației se străduie să ne împărtășească cîte ceva din viziunea lor asupra naturii umane, coborînd către noi dinspre cele mai îndrăznețe piscuri ale Puterii. Iar această viziune se construiește pornind de la străvechea incapacitate de a-l înțelege pe Celălalt. Așa cum zice celebra frază a lui Sartre: L’enfer c’est l’autre! Primul reflex de a te confrunta cu alteritatea, cel mai primitiv, este de a-i anula realitatea. Altul nu este, în fond, Nimeni: e doar aparența unui alt Altul, nevăzut, neauzit, cel adevărat. Un premier care la un moment dat se pune în răspăr cu Puterea pentru că s-o fi săturat să asculte ordinele altora nu poate exista. Tot așa cum nu poate exista un protestatar care tremură seri de-a rîndul în Piața Victoriei doar pentru că e furios că e mințit și batjocorit. Așa ceva nu corespunde naturii umane. Oamenii trăiesc pentru a-și îndeplini scopurile clare și precise. Iar dacă scopurile lor nu sînt evidente, cu siguranță altcineva îi manevrează.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
