Funia de argint, vasul de aur

 Dana vine să mă întrebe unde-l poate găsi pe Elytis. Știu despre ce e vorba: volumul cu coperți albastre, pe care l-am cumpărat în studenție, de la „Eminescu“, vizavi de facultate. După ce ne-am căsătorit, am constatat că avem, împreună, două exemplare. Pe unul l-am dat. Nu mai știu cui, nu mai știu pe care. Dar cred că mai știu unde stă în raft exemplarul rămas.

Dana pleacă să-l caute, eu îmi reiau activitatea de week-end recent inaugurată: navigarea pe Facebook. Nu reușesc să înțeleg cum curg postările și asta mă enervează teribil. Pare să nu aibă nici o logică, nici o ordine și totul se schimbă de la un minut la altul. Mă simt ca și cum aș fi prins într-un labirint pervers, care își modifică în permanență, cu de la sine putere, configurația. Ca într-o povestire SF pe care am citit-o mai demult, și am văzut apoi un film pe aceeași temă, The Cube, cred – o povestire despre un imobil construit cvadrimensional, cred că-i zicea „teseract“, care te făcea iremediabil prizonierul lui. Noroc că la computer există soluția salvatoare Escape și, dacă nici asta nu mai funcționează, pentru cine are norocul să folosească un desktop, scosul din priză.

Mă satur de navigat – am găsit, printre altele, o postare simpatică, despre nu știu ce studiu garantat științific prin care se constată că oamenii care uită mai mult sînt mai inteligenți – și mă duc în camera cealaltă, la Dana. Sînt curios: ce voia cu poeziile lui Odysseas Elytis? Căuta o chestie care-i bîntuia memoria, dar și-a dat seama că nu era din poetul grec, ci din Mircea Cărtărescu. Îmi citește, de pe mobil, „Mica elegie“. Căuta, de fapt, refrenul: „…pînă nu se rupe funia de argint, pînă nu se sfărîmă vasul de aur…“ Să fie din Eclesiast? iPhone-ul ne dă dreptate.

Încerc să mă întorc la Facebook, dar nu mai am nici un chef. Mi-am adus aminte că le dădusem studenților de la masteratul de Teoria și practica editării, unde țin un curs despre lectură și cititori, să rezolve pînă marți un test numit „Labirintul“ – un test neomologat nicicînd și niciunde, bricolat pe vremea studenției mele, acum vreo patru decenii, pe cînd făceam parte dintr-un grup de „poetică experimentală“.

„Labirintul“ e de fapt o alcătuire cît se poate de ordonată, cu 90 de căsuțe dreptunghiulare așezate ca un tabel pe șiruri și coloane, și un traseu marcat prin săgeți. Nu ai cum să ratezi ieșirea. Mai mult chiar, sînt indicate prin numere crescătoare intersecțiile la care trebuie să te oprești și să te uiți împrejur. Iar în jurul fiecărei intersecții se află patru căsuțe. Și în fiecare căsuță e cîte o „imagine“, de genul „tumultul orașului“, „vuietul de valuri“, „zvon de primăvară“, „vijelie cumplită“, „stejar pribeag“ etc.

În fiecare intersecție te gîndești care dintre cele patru imagini împrejmuitoare îți place cel mai mult și bifezi alegerea făcută. Traseul e desenat în așa fel încît, în final, ai imagini pe care le-ai ales de patru, de trei, de două ori, o singură dată sau deloc. Așadar, în final, poți să compui o ierarhie, de la „cel mai mult“ la „cel mai puțin“.

Vă veți întreba, poate – sper că studenții mei își vor pune această întrebare, pentru că face parte din tema pentru acasă –, la ce ajută toate astea. Ajută, pentru că imaginile printre care te plimbi în labirint nu sînt alese la întîmplare, ci potrivit mai multor criterii diferențiatoare. De pildă, senzorialitatea: unele sînt vizuale („arcul curcubeului“), altele auditive („strigăte ascuțite“), olfactive, tactile, gustative, cinetice sau asociază mai multe simțuri (imagini sinestezice, precum „paloarea ecoului“). Sau, din punct de vedere al construcției semantice, unele sînt simple determinări atributive („zumzet de albine“), altele epitete caracterizante („voce mîngîioasă“) sau epitete metaforice („flautul bolnav“), unele sînt metafore banalizate, lexicalizate, numite și „catahreze“ („coroană de mesteacăn“), altele metafore propriu-zise („scrumul nopților“) sau oximoroni, metafore care asociază termeni contradictorii („crivățul soarelui“). Unele evocă experiențe plăcute, sînt adică „euforice“ („grădini de vis“), altele, dimpotrivă, sînt „disforice“ („vijelie cumplită“) etc. etc. Pe scurt, „labirintul“ a fost gîndit pentru a da un fel de „profil al cititorului“ în raport cu preferințele acestuia pentru anumite tipuri de imagini, potrivit criteriilor avute în vedere.

Mi-am amintit de „labirint“ pentru că nici eu și nici Dana nu am fi ales căsuța cu „vas de aur“ – ce crasă banalitate! – și, foarte probabil, nici pe cea cu „funie de argint“. Asta ne-a neliniștit, pe cei care lucram în echipa de odinioară, și a declanșat dispute fierbinți în elaborarea testului: de unde putem ști că respondentul a ales o anumită imagine pentru criteriile avute de noi în vedere sau pe cu totul alte considerente, inaccesibile interpretului? De pildă, cineva se poate să fi ales „vijelie cumplită“ nu pentru că îi plac imaginile „disforice“, ușor de interpretat, cinetice etc., ci pentru că și-a cunoscut iubita într-o excursie în care a dat o furtună zdravănă. Sau, invers, Dana sau eu am fi refuzat să alegem „vasul de aur“ nu pentru că am fi fost niște cititori sofisticați, ci pentru că nu citisem „Mica elegie“, încă nepublicată la vremea respectivă și poate chiar nescrisă, pentru că Elytis în traducere românească abia intrase în librării, iar Ecleziastul, chiar de l-om fi citit, nu ne atinsese nici o fibră vitală.

Și eu, și Dana citim, cu mare plăcere, de multă vreme. Pe mine, cel puțin, a început să mă frămînte de la un timp încoace următoarea întrebare: ce se întîmplă, în mintea noastră, cu lucrurile pe care le-am citit odinioară? Ai crede că s-au așezat undeva într-un cotlon, ca suvenirurile depozitate în pod în casele de odinioară. Însă mi-e tot mai evident că nu e așa. Textele citite continuă să trăiască în mintea noastră. Circulă pe culoare de care nu avem habar, se ciocnesc de alte amintiri mai vechi sau mai proaspete, se sfîșie în bucăți și se alipesc altor frînturi desprinse în traficul ăsta neîntrerupt și ininteligibil, născînd noi entități, noi „texte“ care ne pulsează sub tîmple și pentru care, uneori, simțim nevoia să mergem îndărăt, la raft, pe net, cu neliniștea că ele, deși ni le-am apropriat integral, aparțin, totuși, altcuiva.

Habar n-am cînd și cum se întîmplă lucrurile astea. Poate în timp ce dormim. Poate în timp ce facem cu totul altceva decît ce credem că facem. Am însă senzația că în mintea noastră rulează fără oprire un Facebook mult mai larg și mai adînc decît cel prin care ne-am deprins să navigăm. Un Facebook pentru care, slavă Domnului, nu există Escape. 

Webografie

Mircea Cărtărescu, Mica elegie, http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/mircea-cartarescu-6zuopdu/mica-elegie-5zcshud.html#.WsKekntuLcs

Eclesiastul 12:6, http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/eclesiastul/12/