Puterea cuvintelor, cuvintele puterii – despre ştirile de altădată
Într-o epocă în care ştirile ne vin de pretutindeni, bombardîndu-ne cu „noutatea“ lor, nu prea ne mai punem întrebări cu privire la drumul lor de la concepere la postarea pe prima pagină. Prezentul nostru foarte recent ne lasă să credem (şi poate că aşa este?!) că ştirea nu este decît un alt bun de consum, gata preparată şi aruncată în galantar. Dar nu a fost întotdeauna aşa.
Multă vreme, ştirea a fost considerată „marfă de lux“. Despre asta ne vorbeşte Ovidiu Cristea în noua sa carte
(Tîrgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014). Ştirile, informaţiile şi întreaga reţea construită în jurul lor reprezintă puterea. Această putere acordată cuvintelor ocupă un loc important în raporturile de dominare a celorlalţi. Domni, prinţi, regi, baili, sultani, boieri sînt personaje secundare în cartea lui Ovidiu Cristea, locul principal fiind ocupat de ştiri, informaţii, căutate, rîvnite, cumpărate, vîndute, negociate, ascunse sau expuse. Dar, pentru a deveni „marfă de preţ“, ştirea trebuie să capete valoare, să lepede de pe ea suspiciunea de zvon, să devină credibilă, să capete „puterea“ de a transmite ceva real, prin intermediul „unei persoane de încredere“.
Plasată într-o epocă îndepărtată, secolele XV-XVI, cînd parcimonia surselor româneşti este singura realitate, analiza este cu atît mai importantă cu cît autorul se plimbă, cu folos, talent şi inspiraţie, pe drumurile care leagă Veneţia de Sublima Poartă. Scotocind în arhivele timpului, citind cronici bizantine, veneţiene, turceşti, franţuzeşti sau slave, analizînd documente redactate în diferitele limbi ale vremurilor, Ovidiu Cristea ne oferă o lume a tenebrelor şi secretelor, mînuită de iscoade şi spioni.
Între comunicare şi lupta pentru putere există o „puternică legătură“, într-o perioadă în care „cercurile conducătoare tindeau să nu acorde nici un rol politic oamenilor de rînd“, conchide autorul (p. 38). Or, pentru a stăpîni, mai-marii vremurilor se folosesc de zvonuri, lansate spre a fi rumegate în timp ce informaţia bună este purtată de emisar pe drumuri sigure spre destinatar. Veţi descoperi că oralitatea ocupă un loc important în transmiterea zvonurilor şi ştirilor. În prima parte a cărţii, care se ocupă de mînuirea, transmiterea, receptarea şi folosirea ştirilor de către voievodul Ştefan cel Mare, prin intermediul corespondenţei cu Braşovul, Sibiul şi Ţara Românească, regăsim constant această oralitate cu un farmec aparte, dacă n-ar îngreuna destul de mult munca cercetătorului de astăzi. „Şi ce are să vă spună «mesagerul» să credeţi, căci sunt cuvintele adevărate ale domniei mele“, o formulă stereotipă a unui domn muntean care naşte întrebări, ipoteze şi o serie lungă de interpretări „multiple şi variate de la o situaţie la alta“ despre conţinutul ştirilor transmise în acest fel (pp. 89-90).
În această lume a oralităţii, statutul emisarului trebuie să fie unul foarte solid, pe mîna lui aflîndu-se această „marfă de lux“ care este ştirea. În cea de-a doua parte a cărţii, intitulată splendid „Lumea şoaptelor“, ni se dezvăluie mecanismele prin care se culeg, se selectează şi se transmit informaţiile şi ştirile. Spionii şi iscoadele folosite în Imperiul Otoman, Serenisima Republică Venetă şi Ţările Române se ascund sub diferite denumiri lingvistice. Dar nici una, ne spune autorul, „nu ne ajută să trasăm linia de demarcaţie între un simplu informator, mai mult sau mai puţin versat în strîngerea de informaţii, şi un spion de profesie“ (p. 151). Explorator,
iscoadă, spion, „oameni speciali“,
, tot atîtea denumiri pentru aceste personaje ale trecutului care procură şi poartă, de colo-colo, informaţia atît de preţioasă. Printre toţi aceştia, un rol important – şi un profil bine conturat – îl are negustorul, avantajat de posibilitatea „de a călători, de a intra în contact cu multă lume, de a auzi tot soiul de ştiri şi zvonuri, de a se bucura de protecţia autorităţilor“. Un alt lucru care îl recomandă pe negustor, în postura de bună iscoadă, este susţinut de importantele sale capacităţi lingvistice. Cunoscător al multor limbi, el se poate mişca „liber“ dintr-o regiune în alta, ascultînd, înţelegînd, colportînd, odată cu stofe şi mirodenii, ştiri şi informaţii. Se desprinde totodată, din acest peisaj, şi o lume a curierilor. Dacă iscoada culege ştirile, curierul este cel care trebuie să le ducă cît mai repede la destinaţie pentru a-şi păstra utilitatea. „Vorba zboară“ prin intermediul lor, iar rapiditatea cu care se strecoară printre pericole spre a duce uneori „ştiri adevărate şi curate“, alteori doar „veşti“ este uimitoare şi demnă de recorduri felurite.
Cartea este o aventură cu multe ştiri şi spioni, scrisă cu erudiţie, talent şi multă grijă pentru orice informaţie transmisă.
Lectură plăcută!
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),