O să fie sau n-o să fie?

Zilele trecute, o prietenă din Ardeal avea o discuţie cu părinţii. Făcea planuri să se mute la Bucureşti. Reacţia tatălui său a fost cît se poate limpede: „Nu se poate. Nu e deloc un moment potrivit. Dacă vin ruşii şi ocupă România, n-o să mai poţi pleca de-acolo. Mai aşteaptă, să vezi ce-o să fie.“ 

Evident, de la replica asta se poate porni o dezbatere, în preajma berilor, cu o scurtă pauză la ivirea zorilor, şi concluzii spre prînzul de a doua zi, la ciorba de burtă. Dar, dacă evităm repertoriul de cimilituri şi expedierea hîtră a poveştii în anecdotică, ceea ce se vede dincolo de zîmbetul cu care poţi întîmpina această relatare nu e tocmai vesel. E cert – fără a emite prăpăstii şi păreri definitive – că subiectul „Vin ruşii!“, exprimat în cele mai diverse chipuri, ocupă un loc în conversaţiile noastre de la ora asta. Ideea războiului pluteşte într-un anumit fel, cam peste tot, dar e lipsită de orice contur şi pare, deseori, un soi de pedeapsă care ar trebui să se abată peste „ticăloşia şi stricăciunea“ de la ora asta. La fel ca spectrul crizei economice catastrofale, ca marele cutremur care rade tot, ca ciocnirea cu asteroidul gigantic, războiul e una dintre piesele obligatorii ale scenariilor noastre în care Divinitatea, destinul, întîmplarea, astrele vin să rezolve ceva în locul cuiva. 

De remarcat şi doza fină de istorică naivitate a tatălui din poveste, care, ardelean fiind, trăieşte cu senzaţia că o eventuală venire a ruşilor nu poate avea nici o consecinţă pentru ardeleni. Se poate rîde aici, dar se poate ghici şi seculara experienţă de viaţă a unui popor trecut prin de toate, care distilează, în timp, un arsenal empiric de „pragmatisme“ foarte greu de contrazis. Oricum ar fi, e clar, despre război se vorbeşte destul de des, iar menţionarea limpede a ruşilor nu e deloc o raritate. Pe de altă parte, fabuloasa propagandă rusească – trezită la o nouă viaţă, după

-ul din ultimii 20-25 de ani – are un joc de picioare mai dinamic şi mai tineresc decît cea a capitalismului, făcută praf de oboseală, fumat de iarbă şi dezbătut hermeneutici ale democraţiei. Propaganda rusească e ca nouă, proaspătă, contemporană, ultrapragmatică, ţintită perfect spre cele mai dureroase breşe ale „lumii libere“. 

Propagandiştii ruşi fac acum, cu maximă prospeţime, absolut exact ceea ce făceau confraţii lor occidentali din perioada Cortinei de Fier. Slăbesc, pe zi ce trece, încrederea în orice tip de noţiune care poate fi identificată ca valoare, în spaţiul-ţintă al misiunii lor. Pare simplu, dar nu e deloc aşa. E o întreprindere extrem de costisitoare, care cere timp şi personal foarte calificat. Dar Maica Rusia n-a dus lipsă niciodată de toate astea. Are balta peşte. Sau „Merge banda!“, cum ar mai spune voioşii noştri concetăţeni. Nu

e rezultatul pe care meşterii ruşi, specializaţi în zvonistici şi stări de spirit, vor să-l obţină cu orice chip. Are şi frica rolul ei, foarte important altminteri, în toată povestea asta. Neîncrederea, ezitarea, cauterizarea oricărui entuziasm, nemulţumirea faţă de strîmbătatea legilor, ura faţă de bogaţii ridicol de plini cu de toate, convingerea că tot ce e capitalist eşuează în abuz şi inegalitate cruntă, cam astea sînt notele principale pe care se articulează cîntecelul de leagăn, murmurat patern, dinspre hipnoticele stepe ale Rusiei. 

Faţă de români, propaganda, comunicarea, seturile de mesaje din Rusia sînt foarte contradictorii. Exact aşa cum sîntem noi, adică publicul căruia aceste mesaje se adresează. Noi, poporul, sîntem mîngîiaţi pe creştet. Adică sîntem fraţi ortodocşi „rătăciţi“ – evident, nu din cauza noastră – care trebuie să se întoarcă la căldurica somnului de pe cuptor. Cîteodată, mai primim şi cîte o palmă după ceafă. Dar e cu drag patern. Conducătorii noştri sînt făcuţi în toate felurile, uneori, sau trataţi, alteori, cu o distanţă mai mare decît cea dintre Ţar şi mujic. Acuma… na, ce să zici?! Cînd e vorba de conducători, de cetăţenii care ne reprezintă, avem şi noi părerile noastre. Sînt arhicunoscute gîndurile despre dînşii, n-are sens să le repet aici. Cert e că, mereu, ni se dă o şansă în mesajele astea, dar nu se uită niciodată specificarea faptului că generozitatea s-ar putea să piară la un moment dat. Toate astea, în condiţiile în care interesul naţional e, pentru cei mai mulţi dintre noi, în cel mai bun caz, un subiect de banc. 

Pentru unii dintre români, mesajele astea sînt minunate şi încurajatoare. Vladimir Putin pare un atlet al credinţei, care luptă cu bestia occidentală, în încercarea de a instaura un „mai bine“ pentru toată lumea, o viaţă fără stricăciune, fără tembelisme occidentale, ONG-uri şi iluzorii libertăţi de expresie. 

Ce, fraţilor?! Nu vedeţi turiştii ruşi? Cîtă frunză şi iarbă, în toată lumea! Călătoresc liber? Da, frate, călătoresc! Arată a exploataţi? Nu, frate! Nici vorbă! Atunci, de ce e Putin hulit prin Vest? Au ceva cu el, că nu le cîntă-n strună. N-a pus botu’ la marea conspiraţie. El s-a pus, ca un superbăiat, în calea Răului. 

Pare că orice pe lumea asta ne prinde nepregătiţi. Unde mai pui că există şi nişte domni care agită pericolul rusesc tocmai cu scopul de a crea senzaţia instaurării lui. E complicat. Ca la noi. Totul e complicat. Dar, în haosul ăsta, nu ne opreşte nimeni să ne informăm mai atent şi mai selectiv. După cum nu ne opreşte nici să răspundem, fiecare după cum poate, cînd e cazul, la orice fel de manipulare grosolană. Deşi, pentru unii, e prilej de zîmbet îngăduitor, datoria faţă de locurile în care trăieşti e unul dintre lucrurile pe care s-au clădit naţiuni mari. Naţiuni despre care ne întrebăm mereu: „Cum or fi făcut ăia, dom’le?“ Ca să fie clar – a avea discernămînt e o problemă de datorie. 

Garantat 100%