Un urlet: „Faceţi linişte!“

Adevărul e că, de cele mai multe ori, n-ai ce să-i spui. E alesul cetăţenilor. E expresia liberă a unui grup de oameni, care-şi aleg un reprezentant la vîrful unui aparat local, destinat gestionării problemelor comunităţii. Să şi-l ţină şi să se spele cu el pe cap, oriunde va fi fiind. Cu dom’ primar să se spele, cu „cel mai bun gospodar“ al comunităţii. Asta cu „gospodarul“, s-o recunoaştem, e una dintre cele mai negre glume, din care se înţelege că, da, omul e gospodar, dar pentru gospodăria lui de-acasă. Dar, printre multe altele, democraţia conţine şi situaţia în care, deşi îţi vine să-ţi smulgi părul din cap, trebuie să recunoşti că rezultatul unor alegeri libere e o expresie rezonabilă a hotărîrii unui grup de fiinţe umane, la un moment dat. Unul dintre exemplele strălucite – şi nu sînt deloc puţine – e lungul, gloriosul şi legendarul parcurs istoric al alesului mîndrilor clujeni, locuitorii „centrului spiritual“ al Transilvaniei: domnul Gheorghe Funar, primar vreme de 12 (doisprezece!) ani. 

Rămaşi cu fireşti sechele de pe vremea – deloc îndepărtată în timp – în care aveam stăpîn de la Partid, orice-am face, ni se pare şi acum că primarul localităţii e un fel de stăpîn. Sigur, dacă e să judeci după atitudinea multora dintre domnii primari, aşa şi e. Iar de aici încolo pot să plece discuţiile explozive, de terasă, despre vîrsta democraţiei româneşti, despre catolicism şi ortodoxie, despre Imperiul Austro-Ungar şi cel Otoman, despre vocaţia istorică a popoarelor, despre culturi majore şi culturi minore, despre popoare şi populaţii, adică despre toate clişeele minunate cu care operăm ritos în discuţiile cu amicii, la o bere. Discuţii după care ajungem la aceeaşi implacabilă şi ambivalentă concluzie – „Ăştia sîntem, asta merităm!“ Chestie din care reies, dincolo de resemnare, o anulare completă a oricărei şanse de revizuire, plus absenţa oricărei culpabilităţi, care ar trebui să dea seamă, la un moment dat. În baza acestui sacrosanct document legislativ tacit, se dă liber unor dezbateri domestice de o energie fără seamăn, în aşa fel încît dezbaterea publică pare, mereu, ceva de un ridicol fără margini şi de o inutilitate suverană. Ce mai e de zis, sau de făcut, după un definitiv „Asta e! Avem conducătorii pe care-i merităm!“? 

Păi, unii ar spune că mai e de zis, mai e şi de făcut. Şi folosesc tot ce e legal şi civilizat, în bagajul ideii de cetăţean contemporan. Fac plîngeri, denunţă abuzurile, participă la procese istovitoare, ies în stradă, manifestîndu-şi dezaprobarea, cer modificări ale legilor strîmbe sau introducerea unora noi, care corespund situaţiilor reale. Pentru cei mai mulţi dintre compatrioţi, ăştia sînt nişte ridicoli, care „s-au trezit şi ei să facă pe nebunii“, nişte „hipsteri oportunişti care habar n-au de nimic“, dar ies în stradă să fie văzuţi, băgaţi în seamă, plus că or mai fi şi în solda opoziţiei, oricare va fi fiind ea. De cealaltă parte, protestatarii se simt abandonaţi şi trădaţi, cumva, din partea compatrioţilor pasivi, care mai au şi cuvinte de ocară la adresa lor. Prin urmare, pasivii sînt catalogaţi drept „primitivi care nu s-au detaşat de tătucii comunişti, laşi care-şi merită soarta de supuşi ai tuturor, ignoranţi agresivi, manipulaţi care îşi automutilează viitorul“. 

În vremea asta, domnii primari – evident, nu toţi! – au de administrat bugetele locale. Şi le administrează de le sar capacele. Pe cînd comunitatea e ocupată cu exerciţiile de stil ale anatemizării celor care nu gîndesc aidoma fiecăreia dintre tabere, domnii primari îşi văd în linişte de păstorirea neastîmpăraţilor ăstora, din zonele peste care ei au mandate de stăpîni. Unii, mai dezgheţaţi şi mai conectaţi la periferia realităţii, simulează chiar exerciţii de consultare publică pentru administrarea bugetelor locale. Aici să te ţii distracţie, frate! După care încep marile deliruri, piramidele faraonice şi nonsensurile abisale ale „viziunilor administrative“, pe care le întîlneşti la tot pasul, la noi. Călătoria asta prin vintrele colosale ale abuzului şi absurdului trece prin tulburătoare centre de informare turistică, monumente ale prostului gust desăvîrşit, oceane de asfaltări şi universuri de schimbări ale bordurilor, festivaluri cu fluvii de beri şi munţi de mici, distrugeri sfîşietoare ale clădirilor de patrimoniu, siluirea cu perversiuni a spaţiilor urbane care au mai scăpat pînă acum ca prin minune, autorizaţii de construcţie care transformă totul într-o oroare a imbecilităţii, retrocedări dubioase, folosiri ale aparatului administrativ în interese personale şi cîte şi mai cîte bolgii în care – pe focul molcom al naivităţii noastre – fierb cazanele grase ale elixirului bunăstării, din care se autoservesc, liniştit, „cei mai buni dintre noi“. 

Fiecare figură rotofeie, fiecare luare părintească pe după umeri, fiecare dojană blîndă, fiecare gest de părinte şi protector al turmei păstorite, fiecare tuşă mai fină sau mai groasă contribuie cu ceva la portretul acestei entităţi complexe care dă, în bună măsură, chipul spaţiului în care trăim – „edilul local“. Pentru puterea centrală, el e găina cu ouă de aur. El ştie tot ce mişcă la firul ierbii, controlează perfect orice organ de presă locală şi orice instituţie independentă. De la plantări de puieţi în asfalt, construcţii de săli de sport în sate cu populaţie alcătuită exclusiv din bătrîni şi de la barbare tăieri de parcuri pînă la defilări de care alegorice, el e cel care reglează respiraţia acestei lumi. Nu cumva să-i cereţi socoteală! Faceţi linişte, să doarmă în pace, să se mai odihnească, după ce se sacrifică, zilnic, pentru comunitate. Şi puneţi o păturică pe el, să nu răcească. 

Garantat 100%