„Aşa ceva nu se mai poate întîmpla…“

Dormim cu războiul sub pernă. Fără să ştim, respirăm prin masca de gaze a ideilor care spun că omenirea are nevoie de război, ca să se primenească şi să aibă puterea de a lua totul de la capăt. Mulţi spun că astea sînt nişte tîmpenii, subiect de trăncăneală lîngă o bere şi un pachet de alune. Alţii sînt de părere că există momente, perioade în care ideile toxice devin extrem de contagioase şi încep să molipsească lume multă.  Iar lumea, brusc, o ia razna. Alţii spun că, pur şi simplu, aşa ceva nu se poate măsura sau prevedea, că istoria, ideile şi dinamica lor sînt nişte teritorii imprevizibile, şi că afirmaţia care începe cu „E evident că pluteşte ceva în aer…“ e o dovadă limpede de mitomanie şi tembelism.

Apoi, există cea mai largă categorie, cea a oamenilor care spun, senin, că războiul e imposibil în zilele noastre. Mai precis, e cu neputinţă ca aşa ceva să se mai întîmple în ceea ce ei numesc „lumea civilizată“. Pentru că „…umanitatea a evoluat enorm, ştim ce poate provoca un război mondial, trăim într-o eră a informaţiei, sîntem conştienţi de consecinţe, s-au dus vremurile alea în care putea izbucni un război de la o prostie…“  Şi discursul continuă cam aşa: „Ah… sigur că războiul n-avea cum să dispară complet din lume. Dar rezolvările astea violente şi regretabile se petrec în ţările subdezvoltate, în zone de sărăcie cruntă, în locuri în care n-a ajuns progresul educaţiei, în spaţii în care valorile umane nu sînt respectate sau în culturi în care religia nu a trecut, încă, prin nici o reformă“. 

Cred că orice om sănătos la minte şi-ar exprima măcar speranţa că lucrurile stau aşa, că omenirea a învăţat ceva din carnagiile trecutului, că goana după resurse şi stăpînirea lor cu orice preţ duce la nişte deranjuri foarte mari, şi că orice restabilire sau înlocuire a unei ordini mai vechi cu una nouă se poate face şi fără trecerea umanităţii printr-un purgatoriu. Prin ceva foarte dur, care să-i pregătească pe toţi pentru o nouă perspectivă. Aşa e firesc să gîndeşti într-o lume în care ideea de drepturi individuale sau ale unor comunităţi, interesul pentru creşterea bunăstării generale şi preocuparea faţă de salvarea mediului înconjurător ocupă un loc esenţial. 

Da, sînt chestii care sună frumos, ca la carte, ca la documentele care normează idealurile contemporane. Pe de altă parte, iconografia războiului, un repertoriu imagistic de dimensiuni ameţitoare, nenumăratele poveşti ale unor oameni hotărîţi să purifice lumea prin foc, toate astea sînt un soi de apă universală în care înotăm, aidoma unor peşti bizari. Respirăm printre mii şi mii de filme artistice despre război, documentare care scot la iveală lucruri necunoscute sau arată la nesfîrşit cum funcţionează farmecul răului, şi nenumăraţi înţelepţi care postulează ritos că războiul e singura soluţie prin care fiinţa umană se poate salva de la propriile excese. Existăm într-un orizont mental care se construieşte pe ideea că e inevitabil să faci tîmpenii inimaginabile, pentru că peste ele vor veni ororile pe care tot noi o să ni le producem, iar apoi, împuţinaţi şi curăţaţi de tembelism, pînă la spargerea următoare a bubei, o s-o luăm de la capăt. 

Un tablou sinistru, o imagine îngrozitoare a fiinţei. Pentru că nu dă bine la echilibrul interior şi la stima de sine, pentru că nu prea rimează cu „Omul, ce minunat sună acest cuvînt!“, tabloul trist al fiinţei se pune bine, la subsol. La vedere se scoate peisajul vesel, tabloul satului planetar în care, pînă la urmă, o să ne găsim cu toţii un locşor. Un tablou în care, de fapt, cred foarte puţini. Ceva îi opreşte pe cei mai mulţi să creadă sincer în treaba asta cu armonia universală. Unde mai pui şi că, pentru unii, binele tuturor înseamnă o diminuare a binelui propriu. Iar peste toate, vin cinicii de serviciu, cu dinţii proaspăt ascuţiţi, cu machiajele viu îmbujorate, gata să-şi înceapă show-ul, panarama care pune la punct toate lucrurile, le umple de zoaie şi le aruncă-n şanţ. Marea panaramă care postulează că naivitatea de a crede în binele universal e un mare kitsch. Şi că cine pune botul la prostioarele astea de bîlci e un ţăran care habar n-are pe ce lume trăieşte sau un ipocrit fără margini, care-şi găseşte o nişă din care se mai poate suge ceva. Orice. Un ban, o poziţie, absolut orice, numai să te vezi, să te detaşezi şi tu un pic din mulţime. 

Aşa, totul devine – sau pare că devine – o eternă competiţie a opiniilor. Ar fi minunat să fie aşa. Dar e o competiţie care urmează, cumva, istoria sportului. Din adîncul timpului, nu mai e vorba de sport, în esenţă, ci de spectacol. Un gigantic show în care unii cîştigă enorm din a-i ţine pe alţii ocupaţi şi conectaţi la prizele pasiunii. Aşa şi cu competiţia opiniilor. „Sportul“ ăsta nu mai e, de multă vreme, normat de vreo regulă de fairplay. E un mare spectacol, în care lupta pentru a deveni vedetă e de o cruzime greu de închipuit. Şi, de-aici, din cînd în cînd, apare cîte un tip care vrea să facă istorie. Unul care are nevoie de scena lumii şi de un război cu care s-o umple. E suficient să umble un pic la tabloul de control al prizelor pasiunii. Toţi o vor lua razna, or să turbeze. Indiferent că sînt naivi pacifişti, şmecheri cinici, centrişti neverosimili sau orice altceva. Se vor încăiera şi-şi vor folosi cele mai bolnave fantezii pentru a-şi face rău. 

Iată gîndul tulburător al unui tip, exprimat într-o scrisoare (Margaret MacMillan,

traducere de Smaranda Câmpeanu, Editura Trei, Bucureşti, 2015) către soţia sa, în zilele dinaintea declanşării Primului Război Mondial: „Draga mea, totul pare să se îndrepte înspre catastrofă şi prăbuşire. Sînt plin de curiozitate, surescitat şi fericit. Nu este oare îngrozitor să fii plămădit astfel?“ – Winston Churchill.  

Garantat 100%