Muncitori români în Cehoslovacia anului 1947

România a cunoscut după 1989 – și mai ales după ce am dobîndit liberul acces la piața muncii a Uniunii Europene – un constant flux migrator (pentru a fi docți) către țările din Vestul Europei. Diaspora românească este o realitate zilnică, milioane de români s-au stabilit în Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie, au plecat peste Ocean. Nu există, practic, familie care să nu aibă legături, într-un fel sau altul, cu diaspora sau să nu fi experimentat viața de afară. Vrem o țară ca afară! S-a plecat la studii, la muncă, pentru condiții de viață mai bune, decente, în principal, și mai puțin pentru că sistemul din România este corupt, nereformat și nereformabil, fără speranță, iar efectele pandemiei vor fi contabilizate încă multe decenii de acum încolo. Ceea ce a început exodul va definitiva pandemia de coronavirus, care bate zilnic recorduri de mortalitate, comparabile poate doar cu vîrfurile bătăliilor din cele două războaie mondiale. Nici măcar pe front nu mureau patru sute de oameni pe zi. Ne referim, evident, la depopularea României.

Imediat după cel de al Doilea Război Mondial, românii au avut ocazia de a munci în afara țării. E drept, nu departe. În anul 1946, România s-a confruntat cu o foamete care a făcut ravagii mai ales în Moldova. Motivele ei sînt multiple. Amintim doar faptul că această regiune cunoscuse în mod direct consecințele trecerii frontului de Răsărit, în perioada martie-august 1944, cu tot cortegiul  de distrugeri și suferințe, urmate apoi de prezența distructivă a trupelor Armatei Roșii, de slaba implicare a autorităților comuniste de la București în procesul de însămînțare din toamna lui 1945, lipsa precipitațiilor, dar și haosul provocat de reforma agrară din anul 1945, care i-a afectat masiv tocmai pe cei mai activi și inteligenți cultivatori, care aveau suprafețe mai mari, viabile economic, și utilaje care au fost confiscate si redistribuite. Foametea a pus stăpînire nu numai pe Moldova românească, dar și pe sudul Uniunii Sovietice, în Basarabia și în mult încercata Ucraină. Foametea a dus la exodul a mii de moldoveni către zonele mai puțin afectate din România. S-au luat cu asalt trenurile de către părinți dotați cu saci, în căutarea grînelor. Pîinea se vindea pe cartelă în toată țara. Bunicul meu își aducea aminte cum doi brutari din Cîmpina au fost prinși de autoritățile comuniste că dosiseră cîteva kilograme de făină. O gloată de oameni îi împingeau și îi loveau pe cei doi, care aveau agățate de gît pancarte cu mesajul „Cine a făcut ca mine, ca mine să pățească“. Un toboșar bătea cu putere într-o tobă, pentru a atrage atenția trecătorilor. O scenă demnă de filmele lui Lucian Pintilie. Probabil că cei doi nu au scăpat prea ușor, doar cu oprobriul public, și au ajuns la închisoare. În Uniunea Sovietică pentru astfel de fapte se primeau sentințe de peste zece ani de Gulag.   

În strînsă legătură cu seceta din 1946 este și acordul de colaborare stabilit între România și Cehoslovacia, ambele aflate în faza ultimă de satelizare comunistă. Dacă România avea să fie penultima căreia avea să i se schimbe și formal forma de guvernămînt, de la regat la republică populară, Cehoslovacia a fost ultima. La 25 februarie 1948, longevivul președinte Beneș a cedat  presiunilor comuniste și l-a numit premier pe Klement Gott-wald, liderul comuniștilor cehoslovaci. La 2 iunie 1948, Beneș avea să demisioneze din funcția de președinte, fiind înlocuit cu Gottwald. Guvernul de la Praga avea nevoie de țăranii români nu numai din cauza pierderilor umane suferite de Cehoslovacia în timpul celui de al Doilea Război Mondial (250.000 de cehoslovaci au murit în timpul ocupație naziste, întreaga minoritate evreiască fiind ucisă în cadrul Holocaustului), cît mai ales pentru că decisese expulzarea în masă a germanilor sudeți (două milioane), dar și a unei bune părți a minorității maghiare din Slovacia. E drept, sudeții și maghiarii reprezentaseră pretextele pentru care Germania nazistă alipise inițial regiunea frontalieră, locuită de ei, la fel procedînd și Ungaria lui Horthy.

În România, Ministerul Muncii, Asistenței și Asigurărilor Sociale s-a ocupat de promovarea acestui acord interguvernamental, care prevedea trimiterea în Cehoslovacia a unui număr de 15.000 de fermieri români care să muncească în agricultura cehoslovacă. Partea română era de acord să plece numai lucrătorii agricoli din regiunile bîntuite de secetă (Moldova, nord-estul Munteniei, nordul Olteniei și nord-estul Transilvaniei) sau cei din zonele unde exista un surplus de brațe de muncă, ceea ce ne cam îndoim că mai exista în România, avînd în vedere zecile de mii de bărbați morți pe front și cei aproximativ 150.000 de militari români care încă se aflau în prizonieratul sovietic. „Nu pot pleca la muncă în Cehoslovacia decît lucrători de naționalitate română și numai aceia care cunosc munca agricolă obișnuită.“ Unde se puteau depune cererile de înscriere? La Oficiile de Plasare din capitalele de județ (actualele AJOFM-uri) sau la primăriile comunelor urbane (adică orașelor de acum) sau rurale. Cei doritori trebuiau să depună – cum altfel? – un adevărat dosar (probabil fără șină) format din: certificat de sănătate, actul de naștere, „certificat de bună purtare eliberat de autoritățile comunale din care să se constate că are sentimente democratice“ (nu erau acceptați foștii simpatizanți legionari, țărăniști, liberali), actul militar și certificatul (noțiunea de certificat din interbelic a fost înlocuită acum de cea de adeverință) de la Primărie, care să ateste cît pămînt aveau. Dosarul era verificat la primărie.

Țăranii români erau atrași de condițiile de viață promise de cehoslovaci – găzduire, mese bune și o plată identică cu cea primită de către fermierii cehoslovaci. Dacă mergeau singuri, individual, urmau să fie cazați la familiile cehoslovace. Care era salariul oferit? Bărbații de peste 15 ani primeau între 570 și 910 coroane pe lună, iar femeile de peste 15 ani între 550 și 865 de coroane. Cei care plecau cu întreaga familie erau momiți și cu diverse prime. În afară de bani, țăranii români mai erau ademeniți și cu 90 de kilograme de grîu sau secară lunar, 80 de kilograme de cartofi, lapte, untură. Contractele aveau o valabilitate de un an de zile, dar puteau fi prelungite cu încă unul sau doi. Propaganda cehoslovacă, pentru a fi mai convingătoare, publica în pliantele de prezentare și impresiile unor țărani români care deja munceau în Cehoslovacia Un anume plugar Gheorghe Lăcătuș, din comuna Udrești, județul Suceava (care rămăsese în hotarele României după 1940), unde se află acum casa memorială Eusebiu Camilar (un scriitor modest, tovarăș de drum al comuniștilor, plimbat inclusiv prin China populară), spunea că „de cînd sînt aici nu am băut apă niciodată, toata ziua numai bere căci așa se obișnuiește pe aici. Mîncarea este foarte bună și din abundență. La noi nici boierii nu mănîncă așa de bine deoarece este destulă“. Un anume Nichit Gheorghe plusa: „La sosire, am fost întîmpinați de către domnul director al sanatoriului care ne-a făcut cadou cîte o cămașă de mătase, indispensabili și tot ce e necesar. Mîncăm de cinci ori pe zi și o ducem cît se poate de bine“. Citind aceste declarații am putea avea senzația că acei țărani români se aflau în Elveția și nu în Cehoslovacia, care suferise de pe urma unor lungi ani de ocupație nazistă (aproape șapte). 

Țăranii din Moldova trebuiau să se prezinte în orașul Bacău, centrul regional, iar celălalt mare centru de unde se pleca la muncă în Cehoslovacia era Oradea. Avînd în vedere dificultățile financiare ale doritorilor, partea română oferea o reducere de 20% din prețul biletelor pe CFR, iar persoanele respinse aveau o reducere de 50% din prețul biletului de tren pentru a se putea întoarce în satele natale. Dacă, propagandistic, totul era înfățișat în culori roz, în schimb realitatea era oarecum alta. Prefectura Prahova se adresa Ministerului de Interne informînd că cei plecați își lăsaseră familiile în cea mai neagră mizerie, „unele din aceste familii au primit scrisori de la cei plecați prin care li se spune că li s-au trimis bani și alimente, însă, deși a trecut destul de mult timp, acele familii n-au primit nici pînă în prezent nimic“. Bucureștiul răspundea că pachetele trimise de românii din Cehoslovacia ar fi trebuit să le parvină rudelor prin intermediul Poștei obișnuite, care în 1947, la doi ani de la sfîrșitul războiului, ne putem da seama că nu funcționa grozav, chiar dacă distanțele dintre cele două țări nu erau așa de mari (după 1945, ele nu mai aveau graniță comună, ca în perioada interbelică). Cît despre bani, fiind vorba de coroane cehoslovace, ele începuseră să fie trimise de partea cehoslovacă prin BNR și se stabilise o paritate de trei lei pentru o coroană.

O mărturie interesantă care vine să completeze acest tablou este cea a lui Nicolae Fotino, care în 1947 era prim-secretar al Legației României la Praga, rememorată și păstrată în cadrul arhivei radio a RADOR: „După aceea au fost probleme cînd aceşti oameni au trebuit să se întoarcă acasă. Cehii nu doreau întotdeauna ca ei să se întoarcă acasă. Unii dintre aceşti muncitori au fost foarte buni şi nu doreau deloc să-i lase să plece. Îmi aduc aminte de cineva care ajunsese grădinarul lui Gottwald, la Preşedinţie. Omul nostru ajunsese grădinarul principal şi Gottwald nu înţelegea deloc de ce trebuie să plece cînd el se simţea foarte bine la Praga. El vrea să rămînă la Praga, era foarte bine plătit. Îmi aduc aminte de un cioban care ajunsese vestit în Cehoslovacia. Brînzeturile lui erau socotite excepţionale. Nimeni nu vroia să-i dea drumul, el în schimb dorea să se întoarcă. Zicea că i-a învăţat suficient, că are lucrurile lui şi că el vrea să se întoarcă acasă. I se promitea orice, i se promitea salariu mai mare, orice numai ca el să rămînă“.

Nicolae Fotino rememorează și alte aspecte pe care documentele nu le pot dezvălui: cum unele românce ajunse în Cehoslovacia au dat naștere unor copii din flori, cu care nu mai voiau să se întoarcă acasă, din motive evidente. Deocamdată nu se poate spune cu exactitate cîți dintre cei 15.000 de români au rămas în Cehoslovacia și cîți s-au întors, dar am putea paria că marea majoritate au ales să revină acasă, mai ales în condițiile în care și Cehoslovacia urma același drum al comunismului victorios și utopic. Mai ales că țăranul român tradițional era conservator și își iubea țarina.

Un alt episod din lungile relații de prietenie pe care România le-a avut mai mereu cu cehoslovacii: recent a fost inaugurată la Praga o expoziție realizată de Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, avînd drept subiect aniversarea a o sută de ani de la apariția Triplei Înțelegeri/Antante, formată din Regatul României, Regatul Iugoslaviei și Republica Cehoslovacă. 

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: wikimedia commons