Încă o dată!
De ce recitim o carte de două sau de trei ori? „Lire certes, mais pourquoi relire?” a fost întrebarea pusă candidaților la bacalaureat din Franța, la concursul național din 1994. Un absolvent de șaptesprezece ani al liceului iezuit „La Providence” din Amiens a primit pentru răspunsul său unul dintre premii. Era Emmanuel Macron. Viitorul președinte francez a repetat întrebarea concursului recurgînd la etimologie: „Cuvîntul lire înseamnă «a culege cu ochii», din latinescul legere (oculis). Poate fi culeasă o floare dezrădăcinată de două ori?” și rezuma: „Unii vor să retrăiască plăcerea primei lecturi. Dacă iubești o carte, o vei prețui întotdeauna. Majoritatea oamenilor care recitesc o carte vor să regăsească momentul extazului prilejuit de prima lectură”.
Macron a citat în eseul său premiat nu mai puțin de 32 de autori, o poziție importantă ocupînd Madame Bovary al lui Gustave Flaubert, romanul preferat al lui Brigitte Auzière, profesoara sa de franceză, mamă a trei copii, cu care elevul Macron tocmai începuse o poveste de dragoste. În textul său, lui Macron îi scăpase doar o singură greșeală de ortografie, dar care se repeta de două ori. A scris greșit cuvîntul „passioné”, omițînd cel de-al doilea „n”.
Valoarea unei cărți e decisă nu de prima, dar de a doua lectură. Și e, totodată, un semn de distincție să citești o carte considerată „grea” pentru a doua oară. Iată cum glumea autorul unei cărți despre „Arta lecturii”, foarte populară în Franța începutului de secol XX: „Bărbatul elegant și femeia de lume nu citesc, pur și simplu, Proust, ci îl recitesc”. Scriitorul Jean Giono a numit În căutarea timpului pierdut o „carte a recitirii”: „Trebuie să citești romanul o dată de la cap la coadă, să te rătăcești prin el, să-l detești chiar, în anumite momente, să-l arunci cît colo, să-l reiei – apoi îl deschizi din nou pe Proust, începi să citești o propoziție, o urmărești și citești cartea pînă la capăt – aceasta e experiența mea”.
La reîntîlnirea cu o carte, cititorul nu e singurul care își reamintește de prima lectură – el poate avea impresia că și cartea își reamintește de el. Exact asta simte naratorul din romanul lui Proust. Copil fiind, el descoperă romanul lui George Sand François le Champi, pe care mama i-l citește seara, la Combray. „Cititoarea infidelă” manipulează lungimea vocalelor și „insuflă acestei proze atît de comune un fel de viață sentimentală și continuă”. Devenit adult, naratorul găsește în biblioteca Prințului de Guermantes un exemplar din François le Champi și redevine „copilul care am fost odată”. Cartea își amintește de el „dar, întrucît nu știa nimic despre mine, ci doar despre copilul de odinioară, cartea l-a invocat deîndată pe copil; a vrut să fie privită doar de ochii săi, iubită doar de inima sa, și-a dorit să-i vorbească numai lui”.
Recitirea e un semn neîndoielnic al aprecierii pe care o arătăm unei cărți. Cărților noi le e greu să se impună în fața cărților mereu recitite. Ceea ce Victor Hugo a simțit usturător pe propria-i piele, atunci cînd a candidat pentru un loc în Academia Franceză. După cum era cutuma, Hugo i-a făcut o vizită, într-o duminică dimineața, bătrînului filozof Royer-Collard, pentru a-l ruga să-l susțină la următoarele alegeri. Filozoful, se vede bine, nu-l cunoștea pe poet. Putem presupune că discuția lor s-a desfășurat după cum urmează. „Sînt Victor Hugo!” Nici o reacție. „Sînt autorul romanului Notre-Dame de Paris.” ? „Drama Hernani, care a avut premiera la Comédie-Française, e scrisă de mine, sînt sigur că ați auzit de poeziile mele…” Văzînd că Royer-Collard nu are încă nici o reacție, Victor Hugo explodează: „Dumneavoastră nu citiți chiar nimic, Monsieur?”. La care filozoful răspunde calm: „Domnul meu, la vîrsta mea nu se mai citește, se citește din nou!”. Criticul Sainte-Beuve, care relatează această întîmplare, adaugă cu maliție: „Victor Hugo nu e un autor pe care să-l poți citi de două ori. Ați încercat vreodată să recitiți Notre-Dame? Distracție plăcută!”. Sainte-Beuve menționează că recitirea nu trebuie să fie întotdeauna o plăcere; sîntem adesea dezamăgiți și ne mirăm cum de a putut să ne placă o anumită carte; puține sînt romanele „care ne-au fermecat la 20 de ani și încă ne plac la 40 de ani”. Și poate părea extravagant să recitești cărți vechi, cînd sînt atîtea cărți noi de descoperit.
Într-un sondaj făcut cu ocazia evenimentului „World Book Night”, pe 23 aprilie anul acesta, 53% din respondenți au declarat că au recitit cel puțin o carte, în ultimele douăsprezece luni. Cei mai mulți „recititori” aveau, în mod surprinzător, între 18 și 24 de ani. Pesemne că la această vîrstă se citesc foarte multe romane polițiste, căci ele se aflau în topul cărților recitite. O cititoare a numit și motivul: „It’s such fun knowing who the killer is!”. Cititorilor le place să se joace de-a detectivii – mai ales dacă își amintesc indiciile care îi duc pe urmele făptașului.
Din categoria „cărților-de-recitit” tipice fac parte eseurile și aforismele – să recitești Les Essais ale lui Montaigne sau Aforismele (Sudelbücher) lui Lichtenberg e o plăcere, indiferent dacă regăsești „vechi cunoștințe” sau dacă ai sentimentul că întîlnești lume nouă. Citim aforisme nu în ultimul rînd pentru a le cita și a face o impresie bună în societate. Pentru a le putea memora, trebuie să le recitim regulat. Există cărți a căror recitire ne oferă „o lecție de umilință”, scria un critic literar: la a doua lectură, admirația pentru modul în care Goethe reușește, în Afinități elective, să întrețeasă sensibilitățile protagoniștilor și să le desfacă apoi din nou e cu atît mai mare.
Nici un autor nu a înțeles mai bine cît de valoroasă e repetarea unei narațiuni ca P.G. Wodehouse, ceea ce a adus cărților sale tiraje tot mai mari. Cînd îl recitim pe „Plum”, cum îl numesc fanii săi, nu vrem să descoperim nimic nou. Vrem să retrăim mereu aceleași situații, în care „his gentleman’s gentleman”, valetul Jeeves, cu o inteligență mult superioară stăpînului său, îl scoate din încurcătură pe decrepitul Bertie Wooster, și vrem să avem grijă, la Blandings Castle, împreună cu Lord Emsworth, de bunăstarea lui „Empress of Blandings”, scroafa grasă care trebuie să iasă pe primul loc la întrecerea agricolă din Shropshire. Cînd un critic i-a reproșat lui P.G. Wodehouse că în povestirile sale se întîmplă mereu același lucru, doar numele personajelor fiind altele, Wodehouse a reacționat în modul cel mai adecvat: din acel moment nu a mai schimbat nici măcar numele personajelor.
În Anglia și în SUA, recitirea e foarte apreciată. Blog-uri ale revistelor New York Times și The Guardian, precum „Book Riot” și „Mother Daughter Book Club”, publică liste cu cele mai recitite cărți. „Proust și Biblia” sînt enumerate adesea împreună. Comunitatea recititorilor are propriile ei ritualuri. Anumite cărți trebuie recitite numai în anumite anotimpuri.Să ucizi o pasăre cîntătoare, de exemplu, drama sudistă a lui Harper Lee, e de recitit vara, cînd au loc cele mai importante evenimente din roman. Pentru recitirea romanelor lui Thomas Hardy, care se petrec în „Wessex”, un teritoriu literar, imaginat de autor în sud-vestul Angliei, se recomandă vacanțele la țară – Margaret Atwood vorbește de „sindromul reședinței de vară”. Fanii lui James Joyce încep recitirea romanului Ulise în fiecare an, pe 16 iunie, cînd se comemorează „Bloomsday” – dar trebuie să citească rapid, dacă țin la fel de mult și la Virginia Woolf, căci acțiunea romanului Mrs. Dalloway se petrece tot în iunie. Stăpînul inelelor e recitit de fani o dată pe an. O admiratoare vîrstnică a lui George Eliot i-a citit romanul Middlemarch pentru prima oară la 17 ani și, de atunci, îl recitește la fiecare cinci ani, pentru a observa felul în care i se modifică percepția asupra evenimentelor care au loc în provincia britanică. „The Reading Agency”, o organizație caritabilă britanică înregistrată în Wales, care promovează lectura în rîndul copiilor și al adulților, vede în recitire un act patriotic: „Re-reading puts a smile on the Nation’s face!”.
Șirul scriitorilor care au considerat că recitirea e „adevărata” lectură se întinde de la Paul Valéry la Jorge Luis Borges. Cel mai departe a mers Vladimir Nabokov: „Un cititor activ și creativ e întotdeauna un recititor… Cel care citește o carte are nevoie de timp, pentru a se familiariza cu ea, căci nu avem un organ (cum ar fi ochiul, pentru pictură) capabil să perceapă întregul tablou, pentru a-l savura apoi în detaliu. Și totuși, la a doua, la a treia, la a patra lectură, ne raportăm la o carte ca la o pictură, într-o anumită măsură”.
Asemenea lui Marcel Proust la finalul și la începutul Căutării, Walter Benjamin a descris în tezele sale despre „Tehnica criticului literar” [din volumul Stradă cu sens unic] vraja plină de mister a recitirii: „Există oameni, unii avînd chiar o întreagă bibliotecă, care nu au niciodată acces cu adevărat la o carte, deoarece nu citesc nimic pentru a doua oară. Și totuși, numai cînd recitești zăbovești, ca și cum ai cerceta, ciocănind, un perete și ai găsi locuri care sună a gol, și dai de comorile pe care cititorul de mai înainte, nimeni altul decît tine, le-a îngropat acolo”.
Copiii caută aceste „comori” cu mai multă perseverență decît orice adult. Ei sînt recititorii înnăscuți. Atunci cînd citim cu voce tare, dorința repetării e, probabil, amplificată. Tații și mamele cunosc prea bine momentul în care – după ce i-au citit copilului, îndelung, dintr-o carte și vor să o închidă și să o pună, osteniți, deoparte – sînt opriți de strigătul care cuprinde întreaga magie a recitirii și a repovestirii: „Încă o dată!”.
Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.
traducere de Matei PLEŞU
