Baston şi caşchetă, halat şi bonetă, pix şi servietă (I)

Ca-ntr-o

scrisă alaltăieri, cei care ne conduc şi-au mărit lefurile. Pentru că unii sînt mai egali decît alţii, bunăstarea tuturor trebuie să-nceapă cu cineva, nu se poate face dintr-o mişcare, pentru toată lumea. Aşa că s-a-nceput cu conducerea. Da, dar treaba asta s-a petrecut doar după nişte măsuri de relaxare fiscală, din care şi poporul iese un pic cîştigat. E adevărat, la popor, beneficiile se calculează în nişte procente pe care nu le simţi, la început, prin buzunare. Astea sînt nişte fineţuri macroeconomice pe care o să le sesizăm prin portofel după nişte vreme, cînd se produc efectele măsurilor de relaxare. Chiar şi atunci, efectele astea nu se vor traduce în îngroşarea concretă a por-tofelului, ci în psihologia telespectatorului care va vedea la televiziunile de ştiri că, „în cifre, stăm mai bine“. Deşi unii – nişte răuvoitori, evident – spun că şi măsurile astea s-ar putea să-i vină în cap poporului, ca un bumerang care nu vrea să plece niciodată de la posesor. Dar asta e altă discuţie. Cert e că demnitarii şi-au mărit salariile. Asta se simte, pentru dumnealor, cît se poate de concret. 

Da, dar nu trebuie să uite nimeni că demnitarii noştri sînt cam cel mai prost plătiţi din Europa. Ăsta e un fapt care nu poate fi contrazis. Vrei demnitari corecţi, dedicaţi poporului care i-a ales? Vrei să-i fereşti de corupţie? Plăteşte-i bine, asigură-te că nu au problema zilei de mîine şi ţara va dudui de corectitudine, de ordine şi de disciplină. În mod normal, dacă treaba asta funcţionează, de luna viitoare – după intrarea în vigoare a creşterii salariilor celor care ne conduc – pe-aici, pe la noi, ar trebui să-nceapă să fie foarte bine. Doar că, pînă să obţinem starea asta de bine general, care produce somnolenţă şi bujori în obraji, după demontarea mecanismelor democraţiei şi prosperităţii, o să cam rămînem, iar, cu piese în plus: medicii, profesorii, poliţiştii sînt cam tot cel mai prost plătiţi din Europa. Chestie de mirare, pentru că sîntem cunoscuţi în toată lumea pentru priceperea de a meşteri chestii. Sau, de la căldură, piesele astea se umflă şi nu mai încap? Nici nu contează. Ce se vede e că rămînem cu piese în plus. Nici asta n-ar fi o problemă. Ni s-a întîmplat de mai multe ori. Şi, de fiecare dată, le-am înfipt noi cumva. O merge şi de data asta? 

Povestea cu medicii şi cu ceea ce, la noi, se cheamă „personal sanitar“ e cea mai limpede dintre toate. Aici nu prea e cazul să argumentezi. E suficient să fi trecut măcar o dată sau să fi fost nevoie să însoţeşti pe cineva prin lumea spitalelor româneşti. Ceea ce e năucitor în povestea asta cît se poate de evidentă e că cei mai mulţi dintre compatrioţi nu raportează starea cumplită a sistemului de sănătate la o lipsă generală de performanţă a multelor garnituri de demnitari care s-au perindat, din 1990, pînă azi. De cele mai multe ori, se pleacă de la ideea că ticăloşia unui medic şperţar e o chestie personală, n-are legătură cu mecanismul. Totul e judecat ca un dat. „Asta e. Vai de viaţa şi de păcatele noastre! Mergem mai departe.“ N-am văzut prea mulţi cetăţeni solidarizîndu-se, în fel şi chip, cu medicii care au mai cerut socoteală, în mod public, pentru lipsa de politici coerente şi practice în sistemul de sănătate.

Că tot veni vorba: deunăzi, în curtea unui spital universitar, două doamne se urcă într-o maşină. Două doamne… bine, pe care, după aspect, le-ai încadra în categoria persoanelor citadine. Ploua. Era foarte limpede că una dintre ele venise să o ia de la spital pe cealaltă. Au robotit un pic pe lîngă maşină, au pus bagajele în portbagaj, au închis umbrelele, au pornit motorul şi-au plecat. În urma maşinii a rămas un obiect. Ceva alb. Ceva ce fusese aruncat pe geam, imediat după ce maşina se pusese în mişcare. Cînd am trecut prin locul cu pricina, am văzut clar şi despre ce era vorba. Doamna din maşină aruncase pe jos, în mijlocul curţii spitalului, un tampon mărişor, plin cu sînge. Ploaia a contribuit din plin la sporirea în dimensiuni a acestei metafore dure. 

Spitalul, întregul lui spaţiu, nu e perceput ca fiind ceva aparţinînd spaţiului public, la care fiecare dintre noi contribuie în modul cel mai concret, prin nişte taxe şi impozite. E un loc trist, de unde, la plecare, îi mulţumeşti Divinităţii că ai scăpat viu. Nu e un loc în care ai încredere, ci ceva unde nu trebuie să ajungi, iar dacă ajungi, te descurci cumva, să ieşi cît mai repede. Starea etică precară a acestui spaţiu, la fel de bine ca imaginea generală şi percepţia ideii de spital în mentalul nostru colectiv de la ora asta, sînt, în cea mai mare măsură, rezultatele „performanţei“ demnitarilor care şi-au mărit salariile, dar şi ale complicităţii noastre. O complicitate care transformă totul într-un joc sinistru al furtului propriei căciuli. 

Şi orice-ai spune sună prost. Lipsit de conţinut. Transformat, cumva, în limbă de lemn. Pentru că vorbitul şi scrisul la nesfîrşit, amestecul cu ironia care îţi atenuează oful pe moment şi te ajută să nu-ţi iei cîmpii, au transformat totul într-un exerciţiu stilistic. Un soi de ritual care exorcizează revolta şi o transformă într-o formă bine machiată de resemnare. Ai zis, ai scris, ai vorbit, ai povestit cu talent, gata. Ai scăpat. Te-ai descărcat. Ţi-ai făcut datoria. Tamponul plin de sînge, aruncat în curtea spitalului, intră în mecanismul hermeneutic al propensiunii noastre poetice. Metafora are o singură direcţie de creştere. Stratosfera semnificaţiei. Semnificatul rămîne departe, ca o pistă de decolare pe care n-o mai zăreşti, imediat ce motoarele imaginaţiei vor fi făcut să decoleze ideea.      

Citiţi continuarea aici.

Garantat 100%