Adevăratul multitasking şi drumul pînă la el

August. Călduri mari. Luna concediilor. Şosele pe care se circulă ore întregi în coloană. Sînt momentele în care cetăţeanul român îşi aduce aminte de lipsa autostrăzilor şi face diferite scenarii creative în care personajele principale sînt anumiţi politicieni şi familiile lor. Dacă vezi scena asta de la înălţimea Staţiei Spaţiale Internaţionale, arată ca un gigantic

de scenaristică pentru filme de acţiune, la care participă cîteva milioane de cursanţi plini de idei. Dar ţine puţin. Cît ţin şi concediile. Pe urmă, oamenii uită, se întorc la lucru şi se iau cu alte chestii. Revolta cetăţeanului şi setea de a cere socoteală se potolesc. Interesul pentru destinul banilor din taxe şi impozite, care se duc legate la ochi în marea vistierie a statului, se topeşte. Cetăţeanul mai e scuturat de cîte un fior dintr-ăsta creativ doar dacă el sau apropiaţii lui ajung prin spitale, sau dacă vreunul dintre copii trebuie să dea bacalaureatul şi e victima unei noi schimbări aiuritoare de programă şcolară. În restul anului, e perioada dedicată workshop-ului de scenaristică pentru comedie. Milioanele de cursanţi se află într-o milenară cursă creativă a înarmării cu vorbe de duh, bancuri, miştouri, caterinci şi zeflemele, care transformă orice necaz şi umilire în iluzia unui viitor suportabil. 

Între timp, cîtă vreme sînt concediile, cei care n-au plecat la bulgari, la turci sau la greci pornesc la drum prin ţara pe care o iubesc şi o înjură în fiecare zi. E ca o căsnicie veche, cu un soi de dragoste şi cu un soi de ură, cu toate bunele şi relele ei. Dar şi cu senzaţia, egal împărtăşită, că fiecare i-a distrus viaţa celuilalt. Iar ce iese din seninătatea acestei resemnări se vede tot din Staţia Spaţială Internaţională. Fluvii de gunoaie crescînd cît vezi cu ochii, alimentate generos de afluenţii patriotici care se scurg din maşinile cetăţenilor plecaţi, plini de voioşie, în vacanţă. Ar trebui dat, din cînd în cînd, şi un cod roşu de gunoaie. Dar nu prea are şanse să impresioneze pe nimeni, pentru că treaba asta face parte din peisajul nostru drag, e ceva cu care trăim din negura veacurilor şi nu produce fiori de nici un fel. Stai în coloanele nesfîrşite ale traficului de vacanţă şi vezi cum zboară din maşinile noastre toate obiectele care alcătuiesc definiţia ideii de ambalaj. Plus chiştoace de ţigări. E ceva extrem de vesel în coregrafia asta naţională. Şi plin de culorile tuturor ambalajelor care se zbenguie prin aer şi transformă lumea asta într-un imens carnaval al verii tîrzii.

La o benzinărie, pe Valea Oltului, e plin ochi. Toată lumea caută să fie cît mai creativă şi în împrejurarea asta. Prin urmare, nu te mai saturi să contempli demonstraţiile de genialitate în parcarea maşinilor. Cu cît sîntem mai mulţi, cu atît sînt mai evidente talentul nostru şi dorinţa de a provoca la duel orice gest de bun-simţ. Peisajul parcării e un soi de cap în gură, dat cu năduf, peste timp, idiotului care a avut nefericita idee de a ordona cumva mijloacele de transport, cîtă vreme staţionează, iar proprietarii dînselor nu le conduc pe şosele. Te duci pe la alţii, prin alte ţări, şi te ia cu nervi alinierea aia în care te simţi dezrădăcinat şi minimalizat ca fiinţă umană. Pe-aici, parcările au aspectul unor colonii mixte, de pinguini şi de foci, care celebrează ideea de diversitate în natură. Există un elan, un extaz al dezordinii şi al deranjării celuilalt, care umplu locul de viaţă şi de sunetul vesel al vitalităţii, izvorît din claxoane şi din muzicile de prin maşini. 

Cei mai mulţi alimentează cu carburant, merg în magazin şi-şi comandă cafele, ceva de-ale gurii, mai cască ochii pe la vitrine, merg şi se-mbulzesc la toaleta minusculă, plănuind să plătească la plecare. Ca la terasă. Ca la restaurant. Între timp, la pompe se adună şiruri de maşini, aerul clocoteşte de căldură şi de înjurături, maşinile se parchează în cele mai tembele poziţii, iar peisajul ia chipul unui mare platou de filmare, deasupra căruia pluteşte zîmbetul unui regizor zurliu. 

În faţa unei case de marcat, de la care începe o coadă cît Oltul, o doamnă planturoasă îşi face nişte planuri. Nu ştie cum să se strecoare în situaţia asta, să nu stea la coadă, să fie un pic şmecheră şi apoi să rîdă în maşină, povestindu-i soţului cum i-a făcut pe proştii care stăteau la rînd. Îi vine o idee. Se uită prin magazin şi-şi strigă copilele. Două fetiţe superbe, nu mai mari de 5-6 ani, două zîniţe blonde şi buclate. Le şopteşte ceva, le dă nişte bani, le încarcă temeinic cu ce-şi luase de prin vitrine şi le împinge discret în faţă, să plătească. Fetele par obişnuite cu felul ăsta de joc şi-şi fac rolurile cu un talent magistral. Următorul client e tot o doamnă, mama unui copil supraponderal care-ţi stîrneşte compasiunea. Copilul e obez într-un grad înalt, dar drăguţ, ca orice copil de pe lumea asta. O tot bate la cap pe maică-sa să-i ia ceva. Are în mînă un Snickers. Maică-sa îl muştruluieşte un pic. Nu pentru că mănîncă aşa ceva. Ci pentru că nu-şi ia o dată mai multe şi-o tot freacă la cap. Aşa că-i ia un pachet mare, cu zece batoane de ciocolată, să tacă dracului din gură şi să n-o mai căpieze! 

Iar la toaletă, imaginea anului! Un domn îşi conduce copilul în closet, se întoarce spre pisoar şi-ncepe să urineze. Cu o mînă rezolvă problema băieţească a ergonomiei momentului, iar în cealaltă ţine un „senviş“ dintre cele mai mari, de-ăla în baghetă, din care muşcă sănătos, în timp ce susurul eliberator îi aduce pe faţă un zîmbet de satisfacţie. Pe cuvînt de onoare!    

Garantat 100%