Tragedia din Club Colectiv și momentul istoric

E limpede că se va vorbi enorm, în fel și chip, despre seara în care zeci de tineri au pierit într-un incendiu dintr-un club bucureștean. Și e la fel de limpede că stările traversate, de profundă emoție și de durere, se vor păstra mult timp de acum încolo. Însă, dincolo de exprimarea durerii, de gesturile de solidaritate, de poveștile celor care au supraviețuit sau de comemorarea celor care au murit acolo, una dintre cele mai prezente reacții în aceste zile e revolta. O revoltă îndreptată în direcția proprietarilor spațiului în care s-a petrecut acest fapt îngrozitor, dar și în direcția unor autorități care au permis ca un asemenea spațiu să funcționeze. 

Și, de aici, începe o lungă discuție. Una dintre cele mai întîlnite declarații ale supraviețuitorilor, dar și ale celor care își exprimă diferite păreri în legătură cu ce s-a petrecut în seara de 30 octombrie, este aceasta: „Gata! Pînă aici! Ajunge! Așa ceva nu mai poate continua!“. Dincolo de exprimarea unei emoții intense, aceste cuvinte vin dintr-un spațiu mental mult mai profund decît cel în care se petrece trăirea emoțională a faptului în sine. Cei mai mulți tineri se gîndesc, în mod natural, că oricare dintre ei ar fi putut fi acolo. Părinții se gîndesc, la fel de natural, că acolo ar fi putut fi copiii lor. Iar lanțul ipostazierilor de tot felul poate să meargă foarte departe. E absolut firesc să fie așa, iar o înșiruire de raționamente, indiferent de poziţionarea lor față de un presupus adevăr, nu va reuși să exprime cu nici un chip devastarea emoțională, suferința celor care și-au pierdut acolo fii, fiice, iubiți, iubite, prieteni, prietene, cunoscuți, colegi de muncă, oameni pe care, într-o formă sau alta, îi cunoşteau. Dar revolta nu se îndreaptă doar în direcția absurdului acestui moment sau în cea a sentimentului adînc al actului injust petrecut acolo, ci și înspre cei care sînt responsabili, într-un fel sau altul. Iar cînd ajungi la responsabilitate, lăsînd la o parte primul etaj al răspunderii – adică proprietarii locului în care s-a petrecut catastrofa –, începe procesul complicat al căutării într-o zonă difuză, de multe ori pînă acum ocolită, cu sau fără bună știință.

2014 și 2015 au fost niște ani foarte interesanți pentru procesul de maturizare a societății românești. Exercițiul social al răspunsului la umilire, aroganță și abuz, petrecute cu ocazia alegerilor prezidențiale de anul trecut, a dat naștere unei întrezăriri a autenticității ideii de democrație, a fascinației pentru posibilităţile multiple și pentru chipul nonficțional pe care democrația poate să le aibă. Un soi de fior al redescoperirii ideii de compatriot – al unor sentimente de solidaritate și al unor intuiții despre ce diferit am putea vedea lumea, dacă ne‑am redescoperi comunitatea în care trăim – ne-a traversat cu ocazia celor două tururi de scrutin. Încercările DNA, dincolo de orice discuții – şi acestea, absolut firești – pe seama ideii de justiție, fac parte din același „film“. Efectele mișcării „Uniţi Salvăm“, redeschiderea dosarului „Mineriadei“, identificarea (fie ea și caricaturală, pentru unii) a unor torționari din închisorile comuniste, o anumită presiune pe concretizarea ideii de anticorupţie și încercarea mutării acesteia în interiorul unor preocupări mai concrete ale comunităţii, toate astea fac parte dintr-o rază de „speranță“ pe care cei mai mulți dintre noi o ridiculizam sau o transformam în bancuri negre. Presiunea reală a unor aliați interesați cu adevărat, și cît se poate de practic, de ce se petrece pe aici, încercările unor oameni ai locului de a reabilita idei de valori care păreau iremediabil pierdute sînt fapte cît se poate de concrete, plasate la baza unui fragil sentiment că, în afară de „Ca la noi, la nimeni! În țara asta nu se mai poate face nimic!“, totuşi, pe aici, se mai poate discuta şi despre altceva. 

Pe fondul recentului accident mortal, petrecut în convoiul de escortă al vicepremierului Gabriel Oprea – fapt pus, în energia comunicării din spațiul public, pe seama unor suspiciuni de abuz în funcţie și gestionare complet nesatisfăcătoare a situației –, chiar și convoiul de escortă al președintelui Iohannis a fost întîmpinat, la un moment dat, cu fluierături. Un suflu timid, de normalitate a necesității dării de socoteală din partea autorităților, pare să traverseze din nou opinia publică din România. Într-un mod cu totul interesant, emoția excepţională a dezastrului din clubul bucureștean s-ar putea să-și trimită efectele în zone în care puțini s-ar aștepta. Ideea că tinerii care au pierit acolo sînt niște sacrificați pe un altar etern simbolic, al parțialității și provizoratului în care trăiește societatea noastră de ani buni, pare să prindă rădăcini vizibile. De multe ori, pentru noi, regulile în interiorul cărora pretindem că ne-am dori să trăim ar trebui să se aplice doar altora. E posibil ca un sacrificiu de dimensiunile astea să ne propulseze cu un pas în față, spre a vedea lucrurile un pic altfel. 

Garantat 100%