IERI CU VEDERE SPRE AZI

În vreme ce, cu greutatea sa, liniştea de la Cotroceni sparge timpanele înfometate de sîrbele şi horele discursurilor, în patrie se petrec lucruri care mai de care mai simbolice. Prin pereţii cavourilor, prin poduri, pe sub duşumele şi-n bazinele closetelor se tot găsesc tablouri şi lingouri de aur.

Gata, se ştie deja că 16 mai va fi noaptea cea lungă a muzeelor. Dar eu vă îndemn şi vă îmbii să le treceţi pragul, face toţi banii. Şi nu sînt prea mulţi. Miercuri am avut Muzeul Naţional de Artă al României doar pentru mine, închiriat într-o după-amiază călduroasă şi vîntoasă, de primăvară, cu doar 18 lei.

Cîteva zile înainte de Paşti. Drum care taie estul Slovaciei, spre Cracovia, în Polonia. Minune! Pe aici, în cîţiva ani, a apărut o altă ţară. Cîndva, prin 2011-2012, locurile astea arătau complet altfel. Cumva, cam ca pe la noi.

Citind despre vîlva creată de cartea, presupus plagiată, a domnului George Copos, mi-am adus aminte de un alt scandal care punea exact aceeaşi problemă. În 2001, Ioana Pârvulescu semnala cum un celebru istoric al Facultăţii de Istorie prelua, fără trimitere, pasaje întregi dintr-un articol al domniei sale.

Discuţiile despre valoare, gust, putere de recunoaştere sau de identificare, orizont de aşteptare, competenţă, capacitate de descifrare, îşi au, oricînd, rosturile lor. Există însă şi obiecte care există dincolo de aceste discuţii.

Vă mai aduceţi aminte acuzaţiile soacrei, Smaranda Roset, în care mascaralîcurile lui Săndulache scandalizaseră Iaşiul şi întreaga Moldovă. Toate acestea se întîmplau în vara lui 1832, după o convieţuire de vreo şase luni şi o despărţire pripită.

Cu cîteva primăveri în urmă, pe vremea cînd nepoţelul meu Tudor avea doar 5 ani, am fost împreună cu el într-un parc, unde aproape toată după-amiaza s-a jucat cu o energie debordantă. Nu am reuşit să-l desprind din tot acel univers de leagăne, tobogane, balansoare, chirăieli şi urmăriri ca-n filme decît cînd se înserase.

Fascinată, ca întotdeauna, de limba română veche, am regăsit toată savoarea, frumuseţea, parfumul unei epoci de tranziţie într-o serie de documente ale familiei Miclescu. Volumul, publicat de Petronel Zahariuc şi Lucian Lefter, dezvăluie o lume în drumul ei spre modernitate, cu micile şi marile probleme de zi cu zi.

Cu „lumea civilizată“, evident. Cu ce ştim mai mult din poveşti. Cu lumea pe care noi, cetăţenii români de o anumită vîrstă – să zicem, cei care aveau în jur de 20-30 de ani în momentul căderii comunismului – o cunoaştem într-un anume fel.

Istoria Bucureştiul are clubul ei, ca să spun aşa, iar editurile se grăbesc să exploateze acest filon cu tot felul de memorii, monografii sau albume. Dar pînă la o monografie cu adevărat importantă pentru acest oraş mai este drum lung.

În timp ce naţiunea asistă, mîncînd floricele, la palpitantul serial de arestări, s-a publicat şi Barometrul de consum cultural pentru anul 2014. O imagine: gradul de interes al populaţiei asupra culturii naţionale şi străine – 43% oarecum interesat, 23% puţin interesat, 11% deloc interesat, 23% foarte interesat.

Astăzi, predarea religiei în şcoli a stîrnit ceva dezbateri, lăsînd deoparte esenţialul: cu cine? Cu cine vor face ora de religie copiii noştri? Întrebarea este la fel de legitimă şi în cazul altor materii, întrebîndu-mă care mai este nivelul de pregătire al cadrelor didactice.

O perspectivă pesimistă asupra fiinţei umane ar spune că individul e un etern şi vast cîmp de bătălie. Un prim cîmp de bătălie ar fi ceea ce gînditorii numesc, încă de la început, „gîlceava sufletului cu trupul“, conflictul interior, continua stare de beligeranţă între raţiune şi simţire.

Minciuna este parte importantă a vieţii cotidiene. Să minţi este un lucru mult mai greu decît să spui adevărul, pentru că a plăsmui o minciună presupune oareşce inteligenţă. Dar să fii mare mincinos, să înşiri la basne, baliverne, fandacsii, plăsmuiri şi multe alte scorneli, asta nu stă la îndemîna oricui.

Shamima Begum (15 ani), Amira Abase (15 ani) şi Kadiza Sultana (16 ani), trei londoneze, colege de clasă, au zburat, pe 17 februarie, de la Londra la Istanbul. Nimeni din familiile lor nu ştia ceva despre planurile fetelor. După anunţarea la poliţie a dispariţiei, marile televiziuni au început să tragă clopotele breaking-news.

La 1530, Erasmus din Rotterdam publica una dintre cele mai populare cărţi ale lumii: De civilitate morum puerilium. Scrisă pentru micul prinţ de Burgundia, Henri, manualul de civilitate avea să devină repede un succes, fiind tradus, adaptat şi prelucrat în mai toate limbile Europei.

Definirea sărăciei e o întreprindere foarte grea. De la înaltele tribune ale marilor conferinţe internaţionale, la catedrele universităţilor, de la cercetările sociologilor şi asistenţilor sociali, pînă la estimările cinice şi seci ale finanţiştilor, hermeneutica sărăciei traversează epocile, într-un continuu elan al interpretării.

Eliza este o fată frumoasă de vreo 20 şi ceva de ani, presupun că şi cît de cît instruită; doar presupun, ştiind că părinţii ei sînt doctori la Fundeni. Aşa mi-au zis, cînd m-au inundat şi, din pragul uşii, mama doctor mi-a strigat: „Noi sîntem medici la Fundeni. Lucrăm cu toţi nebunii, aşa că ştim cum să vă tratăm“.

Led Zeppelin, Fellini, Pink Floyd, Tarkovski, Yes, Antonioni, Genesis, Golding, Dostoievski, Beatles, Ginsberg etc. Încheiam articolul de săptămîna trecută cu aceste nume, doar cîteva „piese“ grele din lunga listă a „parolelor sacre“ care ne fac să „ne recunoaştem între noi“, să ştim că „sîntem de-ai noştri“.

Oamenii trecutului cunoşteau şi preţuiau natura atît pentru darurile oferite, cît şi pentru puterea pe care o reprezenta, oricînd gata să se răzbune sub forme necunoscute. Multe dintre plantele acestei naturi sînt cercetate şi folosite fie în medicina populară, fie în magie, pentru fabricarea de leacuri sau otrăvuri.

Realismul socialist nu a însemnat, aici, la noi, doar punerea în practică a unei „revoluţii în gîndire“, apărute la începutul anilor ’30 în Uniunea Sovietică. Rădăcinile estetice ale acestei ideologii culturale sînt mult mai adînci. Iar victoria impunerii unui asemenea fel de a vedea lumea nu vine doar din reprezentarea „realistă“.

La 1813 se tipărea la Buda Îndreptări moraliceşti tinerilor foarte folositoare. Dimitrie Ţichindeal se numără printre autorii cei mai apreciaţi în epocă. Pentru Ioan Heliade Rădulescu şi, mai tîrziu, pentru Mihai Eminescu, acest preot şi dascăl din Banat este un erou.

Săptămîna trecută, am primit de la tine un e-mail cu textul următor: „Am tot încercat să dau de tine şi m-am gîndit că cel mai sigur e să îţi scriu un mail. Am găsit un produs super mişto. Este un ondulator care se foloseşte foarte uşor şi poţi economisii timp!!!"

Salonul reprezintă principala formă de sociabilitate, adusă de secolul al XIX-lea. În manualul său dedicat educării femeilor – Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete, ca soaţe şi ca mume de familie, profesorul Ioan Penescu îl defineşte astfel: „este teatrul bazei al căderii omului de lume“.

Prin latrină. Budă. Privată. Umblătoare. Unde se duce Vodă pe jos. Adică „veceu“, aşa cum îi mai spunem cel mai des. Closetul e un mare centru al circulaţiei ideilor. În traficul infernal al acestui univers strict limitat ca spaţiu, se înghesuie şi claxonează idei dintre cele mai diverse, teorii, principii, gînduri fugare.

Aud în jur, tot mai des, discuţii despre cît de sinistră e America şi despre „cît de proşti sînt americanii“. O vreme, lucrurile astea pot fi de înţeles. Orice ideal suferă, la un moment dat, de o îmbătrînire care îl degradează şi îl prăbuşeşte în derizoriu.

După aflarea rezultatului final al alegerilor prezidenţiale de la noi, un prieten mi-a trimis un SMS cu textul din titlu. I-am răspuns: „Abia de azi încolo o să vedem dacă sîntem.“ Mi-a scris din nou, la scurt timp, certîndu-mă un pic pentru „lipsa de entuziasm“. Am încercat să-i răspund, dar cum să explici aşa ceva într-un SMS?

Iată o carte despre o trupă de teatru universitar care, în pragul anilor ’60, şi-a propus să reinventeze teatrul şi care, de vreo 50 de ani încoace, a devenit una dintre referinţele mitice ale teatrului european contemporan. Béatrice Picon Vallin semnează aici o monografie completă, o privire istorică despre un trecut artistic.

E sfîrşit de an, ar trebui să vorbim despre lucruri frumoase, să trăim din plin „magia sărbătorilor“, sau, dimpotrivă, s-o ironizăm. Chiar dacă facem bancuri pe seama „spiritului Crăciunului“, e doar un alt fel contemporan de a trăi această sărbătoare.

Cînd tatăl meu a aflat că nu mai avea mult de trăit, şi-a pus problema arhivei personale, pe care o adunase şi la care lucrase o viaţă întreagă. De prin 1959 pînă în 1999 făcuse, în fiecare an, cel puţin un stagiu de teren, „la cules folclor“, toate soldate cu înregistrări, note, fotografii şi obiecte salvate.

În miezul verii, pe nişte călduri căpietoare, eram la Alexandria. Asta, nu aia; ca să preîntîmpin glumiţele de tip „Care Alexandria?“. În inima unei cîmpii perfect netede, sub un soare crunt, oraşul gîfîia resemnat. Ca peste tot, şi aici sînt oameni care vor să schimbe faţa gri a locului.

Îmi recunosc, de la bun început, limitele înţelegerii. Nu pricep ce satisfacţie se poate găsi în împuşcarea unui elefant. La fel, nu găsesc nici o bucurie în ideea de a omorî un iepure, o căprioară, un biet cocoş de munte, o antilopă, sau un leu care stă şi leneveşte la soare, fără să fi sărit să-ţi rupă capul.

Basile – fost Vasile – s-a născut şi a copilărit într-o mahala bucureşteană, de unde a moştenit şi jargonul colorat în care vorbeşte. El e sarea şi piperul străzii noastre. Îl cunosc aproape toţi vecinii, mereu dispus la destăinuiri, făcînd deliciul conversaţiei în franceza lui aproximativă.

Entuziasmul de după anunţarea rezultatului alegerilor prezidenţiale produce, în mod firesc, nişte aşteptări foarte mari. Unele dintre ele se dovedesc a fi pline de imaginaţie. Mulţi compatrioţi se întrec în formularea unor asemănări, care mai de care mai sofisticate, între noul preşedinte ales şi Regele Carol I al României.

Alegerile de anul acesta au fost mai agitate ca niciodată, pline de pasiune şi mobilizare. Printre cei care s-au mobilizat „exemplar“ se află şi Biserica Ortodoxă, întotdeauna la putere şi cu puterea. Această prezenţă ar putea părea anacronică, dacă ea nu ar reflecta, pînă la urmă, nivelul educativ al populaţiei.

O ştire de campanie, sau precampanie, ne anunţă că domnul ministru Remus Pricopie şi-a propus să doteze toate şcolile cu tablete. Ambiţia nu este tocmai nouă, din cîte mi-aduc aminte şi domnul prim-ministru vorbea de tablete şi iPhone-uri răspîndite, imaginar, printre toţi elevii ţării noastre bogate şi mai ales deştepte.

Să zicem că eşti cetăţean român şi vii în vacanţă, de sărbători, acasă, la prieteni, rude, părinţi. N-ai mai fost de cîţiva ani. Ai muncit din greu în Occident, ai strîns din dinţi, ai adunat bănuţ cu bănuţ. Ţi-ai imaginat în fiecare seară, cînd puneai capul pe pernă, momentul ăsta, clipa în care te întorci acasă.

Cu vreo cîţiva ani în urmă, mergeam în „ţara vecină şi prietenă“cu sentimentul clar că de acolo începe lumea civilizată la care aspirăm şi noi pe-aici. Ardelenii, crişenii, bănăţenii călătoresc frecvent în Ungaria şi văd lucrul ăsta ca pe unul foarte firesc.

Din Imperiul Otoman, printre baloţii de ţesături scumpe, cîţiva bulbi de lalea au ajuns în Ţările de Jos, în portul Antwerpen. Se pare că negustorul, care a cerut postavul şi mohairul, n-a prea ştiut ce să facă cu bulbii de lalea, pe unii i-a mîncat, asociindu-i cu ceapa, pe alţii i-a plantat, aşa, într-o doară, în grădina de zarzavat.

E greu să nu-ţi aminteşti în zilele astea de una dintre scenele memorabile din filmul Dog Day Afternoon, în regia lui Sidney Lumet. Sonny Wortzik (Al Pacino) jefuieşte o bancă, pentru a face rost de banii care ar acoperi costurile unei operaţii de schimbare de sex pentru iubitul lui.

Interpreta de muzică clasică cu cele mai multe discuri vîndute în prezent: aceasta este mezzosoprana italiană Cecilia Bartoli – un adevărat fenomen vocal şi intelectual; pentru că Cecilia Bartoli însăşi este o artistă ieşită din tipare, surprinzătoare pe fiecare dintre albumele pe care le înregistrează.

Al unui anumit fel de oboseală. Al acelui moment cînd ţi se pare că lipsa de sens şi eşecul sînt singurele destinaţii posibile. Singurele adrese spre care se poate îndrepta orice resort al fiecărei respiraţii. E chipul hidos al oboselii paralizante, al  instalării unui venin pervers, care adoarme orice atenţie şi scînteiere a voinţei.

„Scopul aşezării şcolilor prin sate nu este a da copiilor de ţărani învăţături întinse şi care să urmeze prin colegiuri şi pensioane, ci a li se înlesni chiar pe lîngă casa părintească învăţătura cititului şi a scrisului, unite cu cunoştinţa religiei şi a ocupaţiilor lor în lucrarea pămîntului.“

Spaţiul public de la ora asta ni se pare, în mod aparent paradoxal, o continuare a marii minciuni din comunism. Pentru că, din nefericire, aşa ne-a ieşit această traducere. Atunci ni se spunea că puterea e a întregului popor, mai cu seamă a clasei muncitoare.

Educaţia şi creşterea copiilor au fost mai totdeauna o problemă economică pentru părinţi; bineînţeles pentru cei cu oareşice parale şi gînduri că ar folosi la ceva. Ne văităm că astăzi creşterea şi educarea unui copil costă, în ciuda gratuităţii afişate a unui stat... n-am aflat încă de care.

Pentru mulţi dintre noi, resursele de ataşament, compasiune, respect funcţionează în parametri normali, cînd e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate. Însă, cînd problema e una care face parte din universul sănătăţii mintale, lucrurile se schimbă.

„Să fii mic în România“ se traduce, din româneşte în limba română, în felul următor: eşti un cetăţean normal, cu drepturi teoretice şi îndatoriri practice – cu iluzia că eşti egal cu alţi cetăţeni, din alte state ale Europei – dar cu certitudinea că, mic fiind, la tine în ţară n-ai nici o şansă să-ţi găseşti dreptatea, dacă eşti victima unui abuz.

Săptămînile din urmă s-au scurs obsesiv printre îndemnuri la lectură. „Citiţi, fraţilor, citiţi! Numai citiţi odată!“ Îndemnul nu prea cred că va avea cine ştie ce efect, că de mîine librăriile vor fi luate cu asalt, că bibliotecile vor fi pline, că cei care n-au pus niciodată mîna pe-o carte se vor trezi convinşi de frumuseţea unei cărţi.