Cu cine vrem să semănăm?

Publicat în Dilema Veche nr. 581 din 2-8 aprilie 2015
Tragedia din Club Colectiv și momentul istoric jpeg

Cu „lumea civilizată“, evident. Cu ce ştim mai mult din poveşti. Cu lumea pe care noi, cetăţenii români de o anumită vîrstă – să zicem, cei care aveau în jur de 20-30 de ani în momentul căderii comunismului – o cunoaştem într-un anume fel. Adică destul de puţin direct, mai degrabă prin imaginea confecţionată înainte de 1989, faţă de lumea asta ideală, la care tînjeam cu toţii. O idee generatoare de ploi în gură, atît din foamea fizică, reală, cît şi din cea a imaginaţiei. Un ideal visat zi şi noapte, cu obsesia de a-l prinde, cumva, cît încă mai aveam măcar un pic din vîrsta la care te poţi bucura de atingerea lui. Era ceea ce numeam „lumea liberă“. Lumea pe care o ştiam din filme, din muzici şi reviste, din haine, săpunuri, gumă de mestecat, cafea, din… contrabandă. Era o poveste la care voiam şi noi, cu disperare, să luăm parte. Neputînd să facem treaba asta direct, trăind într-o dictatură care părea că se ţinea perfect pe picioare, simulam în fel şi chip trăitul în libertate. Iar „lumea liberă“ era cea mai bună dintre lumile posibile, un film continuu derulat în minte, ocupînd întregul orizont al imaginaţiei. 

Încetul cu încetul, în ultimii douăzeci de ani, între noi, cei care vieţuim pe aici, au apărut diferenţe radicale. Nu sînt doar discrepanţele crunte între niveluri de trai, ci feluri profund diferite de a vedea lumea. Unii dintre noi au început să călătorească altfel decît în concediile ţarcurilor turistice, iar alţii – mulţi, milioane! – au luat decizia grea de a merge la muncă în alte ţări. O Românie a rămas acasă, dormind în continuare – trăind la fel de greu, dar visînd frumos –, iar o altă Românie s-a mutat – cît se poate de fizic – în lumea la care visa, cu nişte ani în urmă. Pentru unii, „lumea liberă“ înseamnă şi acum o poveste, un univers ideal, un spaţiu în care imaginaţia aşază, exact aşa cum vrea, piesele unui mozaic din care izvorăşte imaginea intangibilelor „sisteme care funcţionează“. Aici încape perfect şi marea speranţă că lumea asta liberă şi civilizată se va prăvăli peste noi, „ne va salva“ cumva. Nu ştim cum, dar o va face. Pentru că asta e misiunea lumii civilizate, aşa cum o vedem noi. Să ne salveze. 

O altă Românie a plecat, cu capul înainte, la muncă, în inima idealului la care visa acum douăzeci şi ceva de ani. Milioane de oameni care trăiesc experienţa directă a idealului, adică, de cele mai multe ori, unul dintre cele mai dure contacte ale vieţii reale – întîlnirea cu propriul deziderat. Pe de o parte, e traversarea limitei în sine, trăirea aspră a schimbării unghiului din care îţi vezi idealul. Pe de altă parte, e o anumită formă de eroism – în toate posibilităţile ei de definire şi, uneori, în tot spectrul de imagini al propriului spectacol – adică depăşirea unei condiţii aparent de nedepăşit. De la muncitorul necalificat care devine şef de echipă sau de şantier, de la chelnerul respectat de proprietarul restaurantului în care lucrează, pînă la profesorul de elită, medicul, inginerul, artistul de operă, dirijorul sau savantul român care ocupă spaţii de notorietate şi de bună reputaţie în „lumea civilizată“, răzbate deseori satisfacţia propriului succes individual, umbrit cumva de eternul insucces „de acasă“, din ţară, al celorlalţi. Un regret că în dosul succesului personal nu stă şi o creştere a naţiunii, în aşa fel încît să nu mai simţi că ai ajuns să fii bun într-o lume puternică, dar nu e de ajuns, pentru că vii dintr-una slabă. Asta, evident, pentru cine pune preţ pe asemenea raţionamente.   

Evident, nu sînt de culpabilizat românii care au rămas aici, visînd, sau făcînd zilnic ceva pentru a le fi mai bine. Nu poate să plece toată lumea. Dar ajutorul pe care îl aşteptam atîţia ani de la „lumea civilizată“ începe să vină, natural, de la milioanele care şi-au schimbat unghiul din care se vede idealul. De la milioanele de români care au trăit experienţa directă a trezirii din vis. Pentru ei, a semăna cu „lumea civilizată“ nu mai e doar un exerciţiu la rece, ci o practică, deseori dură, grea, a încercării de integrare. Nu mai e doar o fluturare de mînă şi o întretăiere de poveşti atotştiutoare, la o bere, pe o terasă. E o experienţă fundamentală. Şi nu mai e doar dorinţa de a semăna cu „lumea civilizată“, ci un efort continuu de integrare în structurile ei. 

„Acasă“, drumul drept încă e ceva de care fugim mîncînd pămîntul. Ni se pare că „lumea civilizată“ e ceva care n-are nici o legătură cu simplitatea, şi nici „n-are voie“ să fie aşa. Că trebuie să fim sofisticaţi, ca să dăm bine, şi să fim primiţi în lumea la care visăm. Înjurăm filmele româneşti „cu mîncat de ciorbă juma’ de oră“, vrem emisiuni ca „la italieni“, decernări de premii „ca la americani“, vrem ca totul să arate „ca acolo“. Şi uităm că meseriaşii buni – de la faianţari la doctori, şi de la savanţi la muzicieni – tocmai de aia au succes în „lumea civilizată“, pentru că preţuiesc lucrurile simple – cunoaşterea meseriei şi drumul drept în ceea ce vor să facă. Nevrînd, cu nici un chip, să renunţăm la visul care ne face mai umflaţi decît sîntem, vrem „să semănăm“ brusc cu „ăia“, doar pe baza unor iluzorii „merite“ pe care, chipurile, le-am avea. 

Emisiuni ca la italieni, filme ca la americani, autostrăzi ca la nemţi şi educaţie ca la finlandezi n-o să avem niciodată. Şi nici măcar n-or să semene cu visul care ne flutură prin minţi, cîtă vreme nu facem lucruri simple, ca la noi, pentru noi, pentru felurile noastre de nevoi. Atîta timp cît totul se va face doar ca să semene cu ce se face „dincolo“, şi nu ca să umple o nevoie reală, totul e un furat de căciulă. Nu poţi fi jurnalist, dacă tu crezi că eşti Tom Cruise. Nu poţi să vorbeşti despre justiţie, cîtă vreme tu crezi că împarţi dreptatea. Nu poţi să fii ca „ăia“, dacă tu vrei doar să semeni cu ei. 

Garantat 100%

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.