Cu cine vrem să semănăm?
Cu „lumea civilizată“, evident. Cu ce ştim mai mult din poveşti. Cu lumea pe care noi, cetăţenii români de o anumită vîrstă – să zicem, cei care aveau în jur de 20-30 de ani în momentul căderii comunismului – o cunoaştem într-un anume fel. Adică destul de puţin direct, mai degrabă prin imaginea confecţionată înainte de 1989, faţă de lumea asta ideală, la care tînjeam cu toţii. O idee generatoare de ploi în gură, atît din foamea fizică, reală, cît şi din cea a imaginaţiei. Un ideal visat zi şi noapte, cu obsesia de a-l prinde, cumva, cît încă mai aveam măcar un pic din vîrsta la care te poţi bucura de atingerea lui. Era ceea ce numeam „lumea liberă“. Lumea pe care o ştiam din filme, din muzici şi reviste, din haine, săpunuri, gumă de mestecat, cafea, din… contrabandă. Era o poveste la care voiam şi noi, cu disperare, să luăm parte. Neputînd să facem treaba asta direct, trăind într-o dictatură care părea că se ţinea perfect pe picioare, simulam în fel şi chip trăitul în libertate. Iar „lumea liberă“ era cea mai bună dintre lumile posibile, un film continuu derulat în minte, ocupînd întregul orizont al imaginaţiei.
Încetul cu încetul, în ultimii douăzeci de ani, între noi, cei care vieţuim pe aici, au apărut diferenţe radicale. Nu sînt doar discrepanţele crunte între niveluri de trai, ci feluri profund diferite de a vedea lumea. Unii dintre noi au început să călătorească altfel decît în concediile ţarcurilor turistice, iar alţii – mulţi, milioane! – au luat decizia grea de a merge la muncă în alte ţări. O Românie a rămas acasă, dormind în continuare – trăind la fel de greu, dar visînd frumos –, iar o altă Românie s-a mutat – cît se poate de fizic – în lumea la care visa, cu nişte ani în urmă. Pentru unii, „lumea liberă“ înseamnă şi acum o poveste, un univers ideal, un spaţiu în care imaginaţia aşază, exact aşa cum vrea, piesele unui mozaic din care izvorăşte imaginea intangibilelor „sisteme care funcţionează“. Aici încape perfect şi marea speranţă că lumea asta liberă şi civilizată se va prăvăli peste noi, „ne va salva“ cumva. Nu ştim cum, dar o va face. Pentru că asta e misiunea lumii civilizate, aşa cum o vedem noi. Să ne salveze.
O altă Românie a plecat, cu capul înainte, la muncă, în inima idealului la care visa acum douăzeci şi ceva de ani. Milioane de oameni care trăiesc experienţa directă a idealului, adică, de cele mai multe ori, unul dintre cele mai dure contacte ale vieţii reale – întîlnirea cu propriul deziderat. Pe de o parte, e traversarea limitei în sine, trăirea aspră a schimbării unghiului din care îţi vezi idealul. Pe de altă parte, e o anumită formă de eroism – în toate posibilităţile ei de definire şi, uneori, în tot spectrul de imagini al propriului spectacol – adică depăşirea unei condiţii aparent de nedepăşit. De la muncitorul necalificat care devine şef de echipă sau de şantier, de la chelnerul respectat de proprietarul restaurantului în care lucrează, pînă la profesorul de elită, medicul, inginerul, artistul de operă, dirijorul sau savantul român care ocupă spaţii de notorietate şi de bună reputaţie în „lumea civilizată“, răzbate deseori satisfacţia propriului succes individual, umbrit cumva de eternul insucces „de acasă“, din ţară, al celorlalţi. Un regret că în dosul succesului personal nu stă şi o creştere a naţiunii, în aşa fel încît să nu mai simţi că ai ajuns să fii bun într-o lume puternică, dar nu e de ajuns, pentru că vii dintr-una slabă. Asta, evident, pentru cine pune preţ pe asemenea raţionamente.
Evident, nu sînt de culpabilizat românii care au rămas aici, visînd, sau făcînd zilnic ceva pentru a le fi mai bine. Nu poate să plece toată lumea. Dar ajutorul pe care îl aşteptam atîţia ani de la „lumea civilizată“ începe să vină, natural, de la milioanele care şi-au schimbat unghiul din care se vede idealul. De la milioanele de români care au trăit experienţa directă a trezirii din vis. Pentru ei, a semăna cu „lumea civilizată“ nu mai e doar un exerciţiu la rece, ci o practică, deseori dură, grea, a încercării de integrare. Nu mai e doar o fluturare de mînă şi o întretăiere de poveşti atotştiutoare, la o bere, pe o terasă. E o experienţă fundamentală. Şi nu mai e doar dorinţa de a semăna cu „lumea civilizată“, ci un efort continuu de integrare în structurile ei.
„Acasă“, drumul drept încă e ceva de care fugim mîncînd pămîntul. Ni se pare că „lumea civilizată“ e ceva care n-are nici o legătură cu simplitatea, şi nici „n-are voie“ să fie aşa. Că trebuie să fim sofisticaţi, ca să dăm bine, şi să fim primiţi în lumea la care visăm. Înjurăm filmele româneşti „cu mîncat de ciorbă juma’ de oră“, vrem emisiuni ca „la italieni“, decernări de premii „ca la americani“, vrem ca totul să arate „ca acolo“. Şi uităm că meseriaşii buni – de la faianţari la doctori, şi de la savanţi la muzicieni – tocmai de aia au succes în „lumea civilizată“, pentru că preţuiesc lucrurile simple – cunoaşterea meseriei şi drumul drept în ceea ce vor să facă. Nevrînd, cu nici un chip, să renunţăm la visul care ne face mai umflaţi decît sîntem, vrem „să semănăm“ brusc cu „ăia“, doar pe baza unor iluzorii „merite“ pe care, chipurile, le-am avea.
Emisiuni ca la italieni, filme ca la americani, autostrăzi ca la nemţi şi educaţie ca la finlandezi n-o să avem niciodată. Şi nici măcar n-or să semene cu visul care ne flutură prin minţi, cîtă vreme nu facem lucruri simple, ca la noi, pentru noi, pentru felurile noastre de nevoi. Atîta timp cît totul se va face doar ca să semene cu ce se face „dincolo“, şi nu ca să umple o nevoie reală, totul e un furat de căciulă. Nu poţi fi jurnalist, dacă tu crezi că eşti Tom Cruise. Nu poţi să vorbeşti despre justiţie, cîtă vreme tu crezi că împarţi dreptatea. Nu poţi să fii ca „ăia“, dacă tu vrei doar să semeni cu ei.
Garantat 100%
