Ce căuta bulgaru-n Slovacia?

Cîteva zile înainte de Paşti. Drum care taie estul Slovaciei, spre Cracovia, în Polonia. Minune! Pe aici, în cîţiva ani, a apărut o altă ţară. Cîndva, prin 2011-2012, locurile astea arătau complet altfel. Cumva, cam ca pe la noi. O stare de etern provizorat şi de zvîrcoleală năucă, în căutarea unui „ceva“, răzbătea din felul în care arătau satele slovace şi orăşelele care se întindeau de-a dreapta şi de-a stînga drumului. Ponoseala şi tristeţea îţi dădeau bineţe la intrarea în fiecare localitate. Era un soi de test, foarte interesant, pentru compatrioţii noştri care se entuziasmează, necondiţionat, de îndată ce au trecut frontiera naţională, nu contează în ce direcţie. Pentru unii, e suficient să treacă Dunărea, la Giurgiu – în periferia tristă de la Ruse, identică oricărei periferii triste de la noi –, ca să afirme cu hotărîre: „Altă viaţă, frăţie! Bă, pînă şi la bulgari e mai bine ca la noi!“ Acum cîţiva ani, locurile acelea din Slovacia, dinspre Kosice, şi cam tot ce urma dincolo de ele îţi creau impresia că nu eşti singur pe lume, în amarul că „n-o să ajungem în veci să arătăm şi noi cum arată alţii“. Lume tristă, imagine vînătă, veceuri bine marcate de personalităţile puternice care trecuseră pe-acolo. 

Într-un interval de timp foarte scurt, s-au întîmplat lucruri mari. Ca bidiviul din poveste, după ce s-a scuturat de bube, locurile alea arată foarte diferit de felul în care se înfăţişau lumii acum trei sau patru ani. Pare că oamenii de pe-acolo s-au hotărît să-şi zică, odată şi-odată: „Hai, frate! Hai să facem şi noi ceva p-acilea, că ne rîde lumea“. Habar n-am cum trebuie să fi sunat în slovacă treaba asta, dar rezultatul se vede foarte limpede. E cît se poate de clar că acolo a-nceput să prindă chip ceva ce, pe la noi, deocamdată, încă e subiect de oftaturi adînci, bancuri şi analize etimologice – un soi de viziune. Da, e drept, destule drumuri sînt cam ca astea de pe la noi. Uneori, chiar mai proaste. Dar lucrările la autostrăzi sînt multe şi progresează văzînd cu ochii. Cursurile apelor sînt curate, îngrijite şi se vede că cineva e preocupat de treaba asta. Dar cea mai spectaculoasă scuturare de bube se observă în sate şi în oraşele mici. De curiozitate, la întoarcere, am apucat-o pe un cu totul alt drum, mai lung cu peste o sută de kilometri, doar de dragul verificării anvergurii acestei poveşti. Nu era la fel. Era mai bine.

Pare că, peste noapte, milioane de pitici slovaci, vorbind limba aia atît de haioasă, au luat cu asalt satele şi le-au aranjat. Nu pentru inspecţie, nu pentru vizita de lucru, ci pentru lumea care vieţuieşte în ele. Totul a trecut într-o altă ordine, într-un alt fel de a vedea lucrurile. Casele vechi sînt reparate şi restaurate – în Polonia, treaba asta se petrece, deja, de ani buni –, iar cele noi nu se construiesc de capul lor. La fel, localităţile au un chip şi o coerenţă a limitelor în spaţiu, nu se întind ca nişte urticarii, pîrjolind peisajul. Totul s-a făţuit şi s-a potrivit în culori domoale, în aşa fel încît locurile să arate curat şi proaspăt, în sensul unei stări de spirit, nu în ordinea zglobie a culorilor de pe tortul miresei. Nici un fistic şi nici o fuchsia nu-ţi sparg smalţul dinţilor. O forţă nevăzută încearcă să pună, repejor, o ordine firească în lucruri. 

Sentimentul de frustrare pe care-l poţi avea, ca posesor de buletin românesc, e unul cît se poate de normal. Vii dintr-o ţară în care, la televizor, e o defilare zilnică, un zăngănit de cătuşe, în drum spre arestul preventiv. După ceva timp, unii mai intră chiar şi la puşcărie. Cu viteze ameţitoare, odată intraţi, se apucă de literatură şi de cercetări. Pasiunea asta bruscă pentru artă şi ştiinţă îi mîntuie fulgerător, astfel că ies îndată şi se bucură, în linişte, de agoniseala făcută pînă atunci. La noi, „Follow the money!“ e, încă, un vis, aşa că n-ai cum să nu-ţi muşti buzele, gîndindu-te la sutele de milioane, din bani publici, care ar fi putut să se transforme în tot atîtea lucruri elementare, după care unii dintre noi plîng, pe-aici. E foarte adevărat că se poate spune orice, începînd cu celebrul „Lasă-mă, nenică, în durerea mea cu banii publici! Poporu’ e popor, nu banii ăia contează. Să ne dea nouă toţi banii americanilor şi arabilor la un loc, şi tot rămînem în curu’ gol. Jumate îi dăm pe potol şi băutură, restu-i spargem la păcănele.“ Absolut orice prăpastie se poate spune, de la „de vină e ortodoxia“ pînă la „orice-am face, nu ne lasă iudeo-masoneriile şi ungurii“. Trăim într-o lume liberă – nu asta zicem zilnic?! – şi, prin urmare, putem spune orice. Dar cînd observi cum, la alţii, care arătau ca pe aici, în cîţiva ani, fondurile europene şi voinţa oamenilor, pur şi simplu, se văd, îţi vine să-ţi iei cîmpii. Se văd, dincolo de orice filozofie, fie ea de doi bani sau cît se poate de documentată. Pur şi simplu, ai senzaţia că noi am rămas vorbind, ani în şir, iar alţii au plecat la drum, de multă vreme. 

În toate situaţiile şi discuţiile de genul ăsta, apar celebrele ocoliri de la noi, fie prin Eminescu şi Caragiale, fie prin Cioran şi Ţuţea, fie prin judecăţi „culturale“ mai mult sau mai puţin simpliste, care ne aprind pe toţi, ne fac să bem tot ce-avem în casă şi să ne contrazicem pînă în zori, cînd ne culcăm cu capsa pusă. Cine ştie?! Or fi discuţiile astea, delirul, bănănăiala pe coclauri adevăratele noastre autostrăzi, adevăratele noastre aşezări ordonate, cu rîuri curate şi cu oameni harnici, mereu atenţi la ce se întîmplă cu banii pe care-i dau la stat. Or fi. Dar nu te poţi feri de o suferinţă cumplită cînd vezi că, la alţii, aici, aproape, chestiile astea se pot face şi de-adevăratelea.  

Garantat 100%