„A lu’ cine e fabricile astea?“

„A lu’ toţi! A lu’ întregu’ nostru popor. De fapt, a lu’ nimenea. De-aia şi furăm. Că nu furăm de la noi. Ar fi ruşine. Furăm de la nimenea.“ Aşa ne-a învăţat partidul nostru drag. Sau, în sfîrşit, aşa i-a ieşit. Pînă la urmă, oricît vor fi fost de savante şi de elaborate discuţiile despre „bunurile obşteşti“ – despre întregul popor, care era proprietarul tuturor fabricilor şi uzinelor, al „holdelor mănoase“, al recoltelor bogate şi al pămîntului doldora de zăcăminte preţioase –, nimeni n-a ieşit din comunism cu conştiinţa faptului că deţinea ceva din „avuţia naţională“. Dimpotrivă. Odată cu dispariţia CMIFAP (Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului), naţiunea s-a aruncat, plină de entuziasm, într-un proces de devastare a moştenirii lăsate de Epoca de aur. S-a furat epic. Epopeic. Ştiinţifico-fantastic. S-a furat – aşa cum spune vorba de mare frăţietate între noi şi natură – „ca-n codru“. În curînd, va trebui să ne punem minţile la contribuţie şi să găsim alte vorbe de duh care să exprime abisul identitar, pentru că însuşi codrul va fi declarat dispărut, în urma colosalului furt de lemne.

Cel mai distractiv e cînd apar nostalgicii cu urmă de bască pe frunte, deşi unii dintre ei au senzaţia că au purtat peruci nobiliare. Pentru că au fost cuminţi, ascultători şi complici în diferite grade ale relaţiei cu partidul unic, au primit felurite cadouaşe. Posturi bune, case faine, avansări rapide, concedii în ţările frăţeşti, salarii grăsuţe şi cam tot ce nu se găsea, de la o vreme, pentru ăilalţi. Adică pentru cei mai mulţi, care trăiau „bine“, în felul ăsta, prin reprezentanţi.

Sigur că cine locuia într-un anumit confort o să plîngă acum, un pic, după vremurile alea în care egalitatea însemna, de fapt, o minunată inegalitate îmbrăcată în salopeta ideologiei. Sigur că o să i se pară că eram proprietarii a toate cîte rîdeau la soare, în vremea aia cînd „mai era, domnule, un pic de ordine“. Raportat la vacarmul de acum, pe atunci se trăia într-o grădină a belşugului, dacă erai unul dintre prietenii sistemului, oricum ai defini noţiunea de prietenie. O puteai duce foarte bine în marea minciună comunistă, cu condiţia să te autosugestionezi că e un adevăr tolerabil, dacă nu chiar frumos.

Aşa cum ne înghesuim acum şi ne călcăm în picioare să cumpărăm o tigaie la ofertă – deşi mai avem acasă, pe balcon, încă cinci cutii cu tigăi –, la fel ne-am călcat în picioare să furăm tot ce era de furat. Aici se fură orice. Nu neapărat pentru că i-ar trebui cuiva, la ceva anume. Ci pentru că… s-a ivit ocazia. Şi-atunci, de ce să nu profiţi de ea? Urmare a beznei anilor de comunism – a foamei, a frigului şi a ideii că furi, de fapt, de la „nimeni“ – e orice idee actuală, orice perspectivă a spaţiului public. E un spaţiu al nimănui. O zonă a deşertului din complicata idee de proprietate.

Spaţiul public de la ora asta ni se pare, în mod aparent paradoxal, o continuare a marii minciuni din comunism. Pentru că, din nefericire, aşa ne-a ieşit această traducere. Atunci ni se spunea că puterea e a întregului popor, mai cu seamă a clasei muncitoare. Biata clasă muncitoare trăia în frig şi în foame, cu iluzia cumplit de slabă că e la putere. Dar măcar i se repeta obsesiv lucrul ăsta. Un Pepsi şi cinci mici cu muştar, de 1 Mai, o chermeză de 23 August, un concediu de la sindicat şi o repartiţie de apartament puteau să creeze un soi de deschidere, de susţinere a acestei iluzii. În fond, după succesivele „strîngeri de şurub“ din anii ’80, puţini se mai încăpăţînau să creadă că trăiau într-o ţară în care puterea şi bunurile aparţineau întregului popor. Minciuna care convinsese enorm de multă lume devenea din ce în ce mai vizibilă. Şi atunci, ca să nu recunoaştem că am fost minţiţi, manipulaţi şi complici la propria umilire, deşi eram conştienţi că trăim în ceva profund greşit, închideam ochii şi ne făceam că plouă.

Exact aşa cum nu credeam atunci că „fabricile sînt ale întregului popor“, exact aşa nu credem acum că spaţiul public e, cu adevărat, ceva ce ne aparţine tuturor. Nu reuşim să facem diferenţa între sinistra minciună de atunci şi profunda nevoie de acum. Prin urmare, tot ce e de prisos, tot ce e murdar, tot ce ar trebui să se scurgă, septic, în canalizare, e aruncat în spaţiul public. E ca şi cînd ne-am răzbuna pervers pe faptul că am fost minţiţi „data trecută“. Şi, dacă am fost minţiţi atît de grosolan că, cică, am fi fost „proprietari, producători şi beneficiari“, nu mai reuşeşte nimeni să ne „mintă“ acum că spaţiul public e ceva ce trebuie să ne aparţină tuturor. Iar răzbunarea e cruntă şi incredibil de plină de imaginaţie în dimensiunile ei perverse. E un soi de automutilare făcută cu autosugestionarea că, de fapt, ne protejăm, într-un fel sau altul.

Spaţiul public de la noi e ca adevărata groapă de gunoi invadată de cîrdurile de ciori de la marginea oraşului. Cîte oraşe din România nu asistă zilnic, dimineaţa şi seara, la zborul norului de ciori care pleacă şi se întorc de la groapa de gunoi? Dincolo de gunoiul concret, de la marginea oraşului, mizeria din spaţiul public are şi ea norul ei de muşte şi mirosurile ei crunte. De la murdăria palpabilă, cea de pe jos, la siluirea imaginii, la devastarea clădirilor de patrimoniu şi delirul noilor urîţenii construite abuziv, la limbajul odios, la nesimţire, la neruşinare şi cinism.

Prudent, eşti tentat să spui că „cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt“. Dar e un răspuns trist şi resemnat. Un răspuns care durează, deja, de peste 20 de ani, şi care, aidoma unei tăieturi adînci, ar trebui, totuşi, să se vindece la un moment dat. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.