„A lu’ cine e fabricile astea?“

Publicat în Dilema Veche nr. 557 din 16-22 octombrie 2014
Tragedia din Club Colectiv și momentul istoric jpeg

„A lu’ toţi! A lu’ întregu’ nostru popor. De fapt, a lu’ nimenea. De-aia şi furăm. Că nu furăm de la noi. Ar fi ruşine. Furăm de la nimenea.“ Aşa ne-a învăţat partidul nostru drag. Sau, în sfîrşit, aşa i-a ieşit. Pînă la urmă, oricît vor fi fost de savante şi de elaborate discuţiile despre „bunurile obşteşti“ – despre întregul popor, care era proprietarul tuturor fabricilor şi uzinelor, al „holdelor mănoase“, al recoltelor bogate şi al pămîntului doldora de zăcăminte preţioase –, nimeni n-a ieşit din comunism cu conştiinţa faptului că deţinea ceva din „avuţia naţională“. Dimpotrivă. Odată cu dispariţia CMIFAP (Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului), naţiunea s-a aruncat, plină de entuziasm, într-un proces de devastare a moştenirii lăsate de Epoca de aur. S-a furat epic. Epopeic. Ştiinţifico-fantastic. S-a furat – aşa cum spune vorba de mare frăţietate între noi şi natură – „ca-n codru“. În curînd, va trebui să ne punem minţile la contribuţie şi să găsim alte vorbe de duh care să exprime abisul identitar, pentru că însuşi codrul va fi declarat dispărut, în urma colosalului furt de lemne.

Cel mai distractiv e cînd apar nostalgicii cu urmă de bască pe frunte, deşi unii dintre ei au senzaţia că au purtat peruci nobiliare. Pentru că au fost cuminţi, ascultători şi complici în diferite grade ale relaţiei cu partidul unic, au primit felurite cadouaşe. Posturi bune, case faine, avansări rapide, concedii în ţările frăţeşti, salarii grăsuţe şi cam tot ce nu se găsea, de la o vreme, pentru ăilalţi. Adică pentru cei mai mulţi, care trăiau „bine“, în felul ăsta, prin reprezentanţi.

Sigur că cine locuia într-un anumit confort o să plîngă acum, un pic, după vremurile alea în care egalitatea însemna, de fapt, o minunată inegalitate îmbrăcată în salopeta ideologiei. Sigur că o să i se pară că eram proprietarii a toate cîte rîdeau la soare, în vremea aia cînd „mai era, domnule, un pic de ordine“. Raportat la vacarmul de acum, pe atunci se trăia într-o grădină a belşugului, dacă erai unul dintre prietenii sistemului, oricum ai defini noţiunea de prietenie. O puteai duce foarte bine în marea minciună comunistă, cu condiţia să te autosugestionezi că e un adevăr tolerabil, dacă nu chiar frumos.

Aşa cum ne înghesuim acum şi ne călcăm în picioare să cumpărăm o tigaie la ofertă – deşi mai avem acasă, pe balcon, încă cinci cutii cu tigăi –, la fel ne-am călcat în picioare să furăm tot ce era de furat. Aici se fură orice. Nu neapărat pentru că i-ar trebui cuiva, la ceva anume. Ci pentru că… s-a ivit ocazia. Şi-atunci, de ce să nu profiţi de ea? Urmare a beznei anilor de comunism – a foamei, a frigului şi a ideii că furi, de fapt, de la „nimeni“ – e orice idee actuală, orice perspectivă a spaţiului public. E un spaţiu al nimănui. O zonă a deşertului din complicata idee de proprietate.

Spaţiul public de la ora asta ni se pare, în mod aparent paradoxal, o continuare a marii minciuni din comunism. Pentru că, din nefericire, aşa ne-a ieşit această traducere. Atunci ni se spunea că puterea e a întregului popor, mai cu seamă a clasei muncitoare. Biata clasă muncitoare trăia în frig şi în foame, cu iluzia cumplit de slabă că e la putere. Dar măcar i se repeta obsesiv lucrul ăsta. Un Pepsi şi cinci mici cu muştar, de 1 Mai, o chermeză de 23 August, un concediu de la sindicat şi o repartiţie de apartament puteau să creeze un soi de deschidere, de susţinere a acestei iluzii. În fond, după succesivele „strîngeri de şurub“ din anii ’80, puţini se mai încăpăţînau să creadă că trăiau într-o ţară în care puterea şi bunurile aparţineau întregului popor. Minciuna care convinsese enorm de multă lume devenea din ce în ce mai vizibilă. Şi atunci, ca să nu recunoaştem că am fost minţiţi, manipulaţi şi complici la propria umilire, deşi eram conştienţi că trăim în ceva profund greşit, închideam ochii şi ne făceam că plouă.

Exact aşa cum nu credeam atunci că „fabricile sînt ale întregului popor“, exact aşa nu credem acum că spaţiul public e, cu adevărat, ceva ce ne aparţine tuturor. Nu reuşim să facem diferenţa între sinistra minciună de atunci şi profunda nevoie de acum. Prin urmare, tot ce e de prisos, tot ce e murdar, tot ce ar trebui să se scurgă, septic, în canalizare, e aruncat în spaţiul public. E ca şi cînd ne-am răzbuna pervers pe faptul că am fost minţiţi „data trecută“. Şi, dacă am fost minţiţi atît de grosolan că, cică, am fi fost „proprietari, producători şi beneficiari“, nu mai reuşeşte nimeni să ne „mintă“ acum că spaţiul public e ceva ce trebuie să ne aparţină tuturor. Iar răzbunarea e cruntă şi incredibil de plină de imaginaţie în dimensiunile ei perverse. E un soi de automutilare făcută cu autosugestionarea că, de fapt, ne protejăm, într-un fel sau altul.

Spaţiul public de la noi e ca adevărata groapă de gunoi invadată de cîrdurile de ciori de la marginea oraşului. Cîte oraşe din România nu asistă zilnic, dimineaţa şi seara, la zborul norului de ciori care pleacă şi se întorc de la groapa de gunoi? Dincolo de gunoiul concret, de la marginea oraşului, mizeria din spaţiul public are şi ea norul ei de muşte şi mirosurile ei crunte. De la murdăria palpabilă, cea de pe jos, la siluirea imaginii, la devastarea clădirilor de patrimoniu şi delirul noilor urîţenii construite abuziv, la limbajul odios, la nesimţire, la neruşinare şi cinism.

Prudent, eşti tentat să spui că „cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt“. Dar e un răspuns trist şi resemnat. Un răspuns care durează, deja, de peste 20 de ani, şi care, aidoma unei tăieturi adînci, ar trebui, totuşi, să se vindece la un moment dat. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

14432651257 2f5a92d0bd k jpg
Pădurea și parcul
Acolo, în pădure, realizezi că tu ești un musafir, primit acolo cu îngăduință, și că este cazul să nu rămînă urme ale trecerii tale.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce urăsc statul român?
Profesorul Aurel Romilă, care a murit recent, spunea că cele mai multe dintre bolile psihice ni se trag de la societatea în care trăim.
p 19 jpg
Mizele vulgarității
O miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită.
p 20 Sfintul Serafim din Sarov WC jpg
Delir cu complicaţii religioase
Nu e oare de rîs scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar ameninţa, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale?
Theodor Pallady jpeg
Interludiu confesiv
Fetișul desacralizării a devenit atît de tiranic încît nu mai permite nici veracitatea blasfemiei sau defularea ironică.
Zizi și neantul jpeg
Setea
Siropul, de altfel, combinat cu apă de la chiuvetă, era unul din deliciile aleatorii ale copilăriei mele.
p 24 M  Plesu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
Cum ar fi un parteneriat al Poștei și cu HoReCa?
Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?