Salonul curtoaziei

Salonul reprezintă principala formă de sociabilitate, adusă de secolul al XIX-lea. În manualul său dedicat educării femeilor –

(Bucureşti, 1854), profesorul Ioan Penescu îl defineşte astfel: „este teatrul bazei al căderii omului de lume“. Or, pentru a preîntîmpina această cădere, femeia are nevoie de o bună educaţie, în care autocontrolul ocupă locul principal. Toaletă, gest, cuvînt, zîmbet, mişcare, părere, postură, atitudine, salut, totul trebuie trecut prin maşinăria educaţiei trupului. Prin sfaturile oferite, femeia este pregătită să asume o poziţie importantă în sfera publică, acolo unde tactul şi cumpătarea trebuie să guverneze. Salonul, acest teatru politic

, se află sub autoritatea femeilor: „Femeile care totdeauna şi pretudindeni se cade a da tonul în societăţi, împărăţesc mai cu osebire în saloane.“ Sînt atît de puternice, încît părerea lor are „o nemărginită întindere de lege“. Dar un gest necugetat, un zîmbet oferit cui nu trebuie, un ton mai înalt sau o privire galeşă, orice cuvînt spus aiurea o pot pierde. Prinşi foarte repede de sociabilitatea de salon, românii se îndreaptă către organizarea de soarele şi serate, către ridicarea de locuri publice, de la societăţi filarmonice, la teatre. Pentru fiecare dintre aceste locuri ale sociabilităţii apar reguli de bună purtare, necesare stăpînirii unei adunări, de patronare a unei întîlniri.  

Serata va fi locul de manifestare, prin excelenţă, a femeilor, maniera de punere în evidenţă, de afişare a abilităţilor primite prin educaţia de pension. La pension şi prin şcolile de fete se transmit acele bune şi distinse maniere pe care ar trebui să le stăpînească şi apoi să le afişeze doamnele din lumea cea bună a saloanelor. Manualul de mai sus este unul dintre multe alte ghiduri construite în acest sens.  

Dincolo de aceste reguli de luare în posesie a unei soarele, o tînără educată, o tînără de familie bună trebuie să ştie să anime şi să dirijeze o petrecere. Ea mînuieşte clavirul şi penelul, vocea ei ciripeşte voios ariile la modă, în timp ce conversaţia în franceză, cumpătată şi cuminte, însufleţeşte lumea bună adunată în salon. Moda salonului va aduce cu sine şi schimbări importante în sistemul educativ. Pensionatele se întrec în pregătirea tinerelor cuconiţe în clavir şi danţ, franceză şi pictură, şi abia mai apoi în cusături şi pregătirea de gugoşele.  

Bărbatul trece şi el printr-o serie de transformări, pentru că sociabilitatea de salon este altceva decît întîlnirile politice, altceva decît vizitele de curtoazie la curtea domnească, altceva decît sastiseala fanariotă. Contactul cu ofiţerimea rusă, călătoriile în diferitele capitale europene deschid noi orizonturi şi propagă noi forme de experimentare a masculinităţii. Salonul se află sub directa supraveghere a femeii, dar bărbatului îi revine sarcina de a participa la conversaţie, de a invita cucoanele la dans, de a asculta cu mare atenţie şi satisfacţie diferitele reproduceri muzicale, afişînd aerul de cunoscător. Dincolo de haine, el trebuie să-şi modeleze o nouă conduită, o nouă ţinută, un alt mod de a fi. Schiţele din gazeta franceză

ne oferă portretul acestui om de lume, bine încorsetat în frac, pantaloni strînşi în talie, sigur pe sine, învîrtindu-se în jurul cucoanelor, în timp ce vechea generaţie priveşte nostalgic (şi greoi) de pe fotoliu.  Cele două saloane de la Iaşi şi Bucureşti, redate cu acuitate de Michel Dussault, reţin această schimbare de formă şi de fond a noi generaţii pentru care terenul de înfruntare nu mai este anticamera curţii domneşti, ci salonul. Or, pentru acest salon, bărbatul trebuie să-şi educe mintea, dar mai ales trupul. Dincolo de satira din mărturiile unor contemporani, noul om de lume se străduieşte să fie altfel. Cum altfel? – vine fireasca întrebare. 

Costache Negruzzi, sub numele de împrumut Carlu Nervil, oferă cîteva indicii: „a) să fie abonat la un cabinet de lectură; b) să bea şampanie; c) să fie încuşmat, încălţat şi înmănuşat după jurnal; d) să poarte baston rococo, şi pumnar cerchezesc; e) să scrie cu condee de oţel, şi să-şi pecetluească biletele cu buline cu levize; f) să joace şah şi se danţă polca; g) să aibă pe masa din cabinetul seu cel puţin o duzină de albomuri caricaturale şi de cărţi ilustrate.“ Bastonul rococo şi pumnalul cerchezesc ne duc cu gîndul la trupul subţire, care trebuie modelat după noile modele de masculinitate, aducînd în cultura românilor sportul, prin scrimă şi echitaţie.  

Curtoazia ocupa acum minţile tuturor, după ce fusese ignorată secole de-a rîndul.  

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),