Victoria realismului socialist (II)

– despre cîteva chipuri ale interpretării –

Led Zeppelin, Fellini, Pink Floyd, Tarkovski, Yes, Antonioni, Genesis, Golding, Dostoievski, Beatles, Ginsberg etc. Încheiam articolul de săptămîna trecută cu aceste nume, doar cîteva „piese“ grele din lunga listă a „parolelor sacre“ care ne fac să „ne recunoaştem între noi“, să ştim că „sîntem de-ai noştri“, să ne simţim într-o „zonă de siguranţă“. Cu ani în urmă, numele de mai sus, plus încă multe altele, ne făceau să ne simţim şi cumva imunizaţi, apăraţi de ravagiile realismului socialist. Dar, în procesul de construire a acestei „bariere imunitare“, mulţi dintre noi ne-am identificat pentru eternitate cu parolele sacre. Ele nu numai că ne-au construit, dar au creat în jurul unora dintre noi nişte ziduri de netrecut. Zidurile astea se măsoară într-o nostalgie extrem de complicată, în care se amestecă regretul pentru tinereţea pierdută, cu senzaţia că „mai mult de atît nu se mai poate scrie/cînta/compune/regiza“. Realismul socialist şi felul în care trăiam ne-au mobilizat atît de mult încît să respingem însăşi ideea de realitate, iar presiunea capodoperelor care ne-au construit ne-a făcut să pierdem speranţa că există viaţă şi dincolo de giganţii aşezaţi la temelia a ceea ce sîntem. Un soi de sedentarism al ideilor a pus stăpînire pe noi, o lene oblomoviană s-a pogorît în anii de după 1989, o lehamite şi o neîncredere atotcuprinzătoare au pus stăpînire pe o lume care trăieşte cu senzaţia că timpul capodoperelor a trecut, a pierit, s-a prăbuşit în neant.

Realismul socialist – metamorfozat în patriotism „sănătos“, deghizat în filmele istorice, în spectacolele şi în literatura cu „şopîrle“ – a cîştigat cumva şi dincolo de nostalgia pe care unii o au, atît de firesc, faţă de propria tinereţe. Iar acest cîştig nu se zăreşte atît prin supravieţuirea „valorilor“ pe care le cultivă revoluţionar, cît prin faptul că a produs un soi foarte complicat de pagube colaterale. Iar una dintre marile pagube e tocmai un soi de ideologizare a ceea ce noi credeam că e complet în afara ideologiei. Fugeam de ceea ce ni se livra pe post de „realitate“, ne refugiam în contrabanda culturală, dar, finalmente, ideologizam ceea ce consumam în spaţiul de refugiu. Nu am consumat capodoperele care ne-au construit, deschizîndu-ne spre lume şi spre generozitatea de a primi cultura ca pe un fel de a fi. Nici nu am fi avut cum. Trăiam într-un stat care interzicea aşa ceva. Am devorat capodoperele copilăriei şi tinereţii noastre, cu foamea celui care nu are acces la o realitate suportabilă, cu furia deţinutului, cu lipsa de speranţă a naufragiatului. Ele sînt, pentru noi, nişte comori sortite să rămînă pentru vecie ferecate în nişte cufere pe care le tîrîim după noi de-a lungul întregii vieţi. Sufletele acestor comori nu au ieşit din lăzile grele şi nu au umplut cerurile felului nostru de a fi, cu fîlfîitul de aripi al ideilor supuse riscului de a trăi în libertate, în mediul… natural din care au venit. La noi, ele au populat un soi de grădină zoologică ascunsă, un tezaur inestimabil pe care îl vizităm pe ascuns.

Folosim numele capodoperelor care ne-au construit, ca pe formule de recunoaştere între noi, aşteptînd să găsim înţelegere, alinare şi confort. Sîntem între „de-ai noştri“, dacă sîntem de acord unii cu alţii că vremea capodoperelor a trecut, că această vreme aurorală e tinereţea noastră, şi că lumea de acum se îndreaptă, zburdînd, spre extincţie. Sîntem între „de-ai noştri“, dacă vehiculăm la nesfîrşit aceleaşi titluri de albume şi componenţe de trupe, aceleaşi filme, cărţi şi spectacole legendare, cu siguranţa suverană că „aşa ceva nu se mai poate face acum“. Şi tot între „de-ai noştri“ sîntem, dacă ne manifestăm intransigent la adresa oricărui lucru ce ar tulbura „ordinea firească“ a lumii, felul în care „sînt date“ toate cele ce se văd sau nu se văd pe planeta asta. Aici, în acest univers, apare atît de firesc să spui ceva de felul: „Eu nu înţeleg cum poate cineva să nu placă… aşa o muzică, aşa o carte, aşa un film, aşa un spectacol.“ Şi, evident, urmează un titlu care face lumină, stîrneşte aprobare pentru vorbitor, şi nesfîrşit dispreţ pentru ignorantul care nu ştie ce-i aia „valoare“. Aici, deseori, a judeca o operă, a interpreta e ca şi cum te-ai situa de o parte sau alta a unei baricade. Se mobilizează moşii şi strămoşii, demnităţile, istoria şi devenirea fiecăruia dintre noi. Nu e glumă. Interpretarea e o chestie de viaţă şi de moarte. O părere te poate condamna definitiv.

Căutarea oricărui drum al cunoaşterii a căpătat alte dimensiuni. Nu căutăm frumuseţea jocului interpretării, gratuitatea şi minunăţia spectacolului ideilor. Căutăm „de-ai noştri“, locuri unde ceea ce spunem trebuie să primească aprobare, să fie tratat cu familiaritate. Avem nevoia de a bate la uşi deschise, de a cînta în cor acelaşi cîntecel. Există un extaz al sedentarismului ideilor, o erotică a aprobării, o orgie a mobilizării nostalgiilor. Dar există şi consecinţele acestor plăceri adînci. Un soi de anxietate faţă de lumea din afara grupului de consens, o angoasă a sfîrşitului iminent al tuturor lucrurilor, o spaimă faţă de „felul în care merge lumea asta“. Iar energia degajată în jur de aceşti oameni deştepţi şi educaţi e ca o gaură neagră care înghite tot. Orice rază de lumină şi orice speranţă. La noi, dacă nu ţi-au plăcut, la un moment dat, un film, o carte, un concert, rişti să rupi prietenii de-o viaţă. O părere contrară e egală cu a-ţi fi trădat camarazii de front. Nu e nimic rău în faptul că ne uneşte un anumit fel de a vedea „cultura“. E trist că nu pricepem nevoia depăşirii stării de şoc posttraumatic. Pe-asta n-o punem la calcul, între lucrurile care ne unesc.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.