Minciuni, baliverne, fandacsii…
Minciuna este parte importantă a vieţii cotidiene. Să minţi este un lucru mult mai greu decît să spui adevărul, pentru că a plăsmui o minciună presupune oareşce inteligenţă. Dar să fii mare mincinos, să înşiri la basne, baliverne, fandacsii, plăsmuiri şi multe alte scorneli, asta nu stă la îndemîna oricui. Marghioala Rosetti este o mare mincinoasă. Personaj principal într-o piesă scrisă de Iordache Golescu, Marghioala „poartă plosca cu minciunile din casă în casă“, complotînd alături de toată lumea la detronarea şi înscăunarea domnilor. Sîntem în preajma lui 1821, cînd plosca cu minciuni îşi are rostul ei în orice scenariu politic. Un alt mare mincinos ne este descris de Ioan Ghica în scrisorile sale. Manu Bondi este mincinos, aventurier, farsor, pezevenghi, pişicher, un mare pungaş. Mare mînuitor al palavrelor, Manu reuşeşte să vîndă clopotul căzut din Turnul Colţii „starostelui de căldărari, făcîndu-l să creadă că îi fusese dăruit de generalul Prozorowski“ sau „pe bietul sluger Matac banului Istrate, încredinţîndu-l că era ţigan rob al lui“. Mare pişicher trebuie să fie fost Manu Bondi ăsta! Şi ca orice pişicher, se hrăneşte şi trăieşte prin minciunile sale. Ar merita o poveste întreagă. Apoi, trebuie să recunoaştem că nu-i lucru uşor să inventezi o „minciună dulce“ şi să o vinzi drept adevăr. Din acest motiv, marele mincinos este socotit „văr primar“ şi „frate de cruce“ cu „şiretul“.
Cei mici se aventurează şi ei pe tărîmul plăsmuirilor, inventînd, fiecare după puteri, minciuni mai mari sau minciuni mai mici. Pe uliţele mahalalelor, plăsmuirile de cu seară devin zvonurile de a doua zi, ducînd deseori la păruirea suratelor, la pierderea onoarei, la dispute în pragul cîrciumilor. Prin sate, basnele şi vorbele fără căpătîi strică căsnicii şi veştejesc cinstea fetelor mari. Minciunile mari se transformă în poveşti, minciunile mici amărăsc vieţile tuturor. Or, aceste minciuni mici şi mititele se inserează în cotidian, făcîndu-l greu de desluşit. Pe la 1815, vodă Caragea se arată îngrijorat de amestecul mîlos dintre minciună şi adevăr ce alunecă ba într-o parte, ba în alta, astfel încît nimeni să nu mai vadă limpede. Iată ce le scrie judecătorilor: „totdeauna la pricini dă judecăţi este cu anevoie a să găsi şi a să vîna adevărul pentru că şi căutîndu-se dă multe ori nu să poate afla. Şi după ce să află, nu se poate osebi cu înlesnire de minciună, căci şi minciuna să arată la judecată în chipul adevărului, întru toate ale lui adică şi la glas şi la chip, atît să aseamănă încît de multe ori şi de cei mai cu ştiinţă şi iscusinţa judecăţilor nu să cunoaşte ce să schimeşte sau să dărapănă cu totul adevărul. Pentru că aflarea adevărului după cuviinţă, cerîndu-să şi de la cei ce să prigonesc şi de la însăşi ale lor pîri sau răspunsuri, aşteptîndu-se ce nu pot, ci să meşteşugească spre tăinuirea şi dărăpănarea adevărului cînd nu le este dă folos a să descoperi şi mai vîrtos cînd că descoperindu-se să dovedescu ca nişte mincinoşi şi înşelători sau mai bine să zicem nedrepţi şi hrăpitori“. De fapt, pitacul lui vodă reţine foarte bine îndemnul unui proverb: „minciuna la nevoie, ca sarea la bucate“. Nevoia învaţă meşteşugul minciunii, căci împricinaţii ajunşi la judecată îşi fabrică faptele din adevărurile lor şi minciunile celorlalţi. Ce este adevăr şi ce este minciună pînă la urmă, cînd Anton Pann scrie că „mi se pare“, „poate“, „o fi“, „vom vedea“ sînt surori cu minciuna?
Dar, pînă la tribunal, minciuna aparţine tuturor, după cum se spune: „minciunea ca pecinginea se întinde, din mică, mare o vezi şi tu nici cum o pricepi“. Cît despre mincinos: „ca precupeţul, pururea adaugă la preţul cu care a cumpărat“ şi, învăţat să mintă, „cînd spune adevărul se îmbolnăveşte“. Amploarea minciunii este imensă, proverbele inventariază: minciuna boierească, minciuna cît Turnul Colţii, minciuna „în prăjină“, minciuna „lată“, minciuna „cît toate zilele“, minciuna „cît ziua de ieri“, risipite cu „traista“, cu „sacul“ sau cu „plosca“, ca invitaţiile la nunţi.
Şi uite aşa, „cînd minciunile se înmulţesc toate adevărate se socotesc“.
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),
