Demnitatea trece prin closet

Prin latrină. Budă. Privată. Umblătoare. Unde se duce Vodă pe jos. Adică „veceu“, aşa cum îi mai spunem cel mai des. Closetul e un mare centru al circulaţiei ideilor. În traficul infernal al acestui univers strict limitat ca spaţiu, se înghesuie şi claxonează idei dintre cele mai diverse, teorii, principii, gînduri fugare şi lucruri ascunse de ochii lumii, chestii care – dacă nu cumva vreun dement o fi pus vreo cameră ascunsă – rămîn acolo pe veci. Tot pe-acolo circulă civilizaţia, barbaria, din cînd în cînd mai trece şi bunul-simţ să arunce o privire, e locul în care străluminarea trăieşte cot la cot cu tristeţea, cu încruntarea de toate felurile, cu privirea la punct fix, lectura pasionantă, punerea în ordine a gîndurilor şi „meditaţia“ în forma ei cea mai empirică. Sigur, dacă closetul e în fundul curţii, şi dacă e iarnă, frig, şi bate un vînt cumplit, lucrurile se simplifică. În condiţiile astea, closetul devine, la propriu şi la figurat, un purgatoriu în toată regula. Iar dacă e unul public, neîngrijit, prin care trec toate soiurile de oameni, fiecare cu fantasmele şi copitele lui, „veceu’“ poate fi o ipostază cît se poate de concretă a infernului. 

Aţi intrat vreodată într-un closet de la o benzinărie OMV, în România? Eu, unul, pot să vă povestesc despre cum e la „băieţi“. Iau unul dintre exemplele extreme – benzinăria de la Călimăneşti, la poarta de intrare/ieşire a Văii Oltului. Întotdeauna, la closet e ocupat. Firesc. E un loc extrem de circulat. Tocmai ca răspuns la fluxul ăsta de cetăţeni cu venele umflate de la abţinere, closetul are dimensiunile unui sertar. Te face să te gîndeşti, de la bun început, la viziunea proiectantului, la respectul lui faţă de individ, dar şi la dragostea fierbinte pe care o nutreşte compania petrolieră faţă de clientul daco-roman. Menţionez, ca să fie treaba limpede, că acest articol nu e o comandă de la Lukoil şi Gazprom, unde nu alimentez cu carburant, din motive politico-personale. Nici de la Rompetrol, nici de la altcineva, dacă o mai fi pe piaţă. Sînt client OMV şi, uneori, n-am de ales, trebuie să trec prin universul fascinant al toaletelor de la aceste benzinării. E drept, unele sînt destul de frecventabile. Dar, în general, la multe dintre cele pe le-am văzut, modelul e acelaşi. Ceva mic, cumplit de prost compartimentat, un loc în care intri tensionat şi ieşi deprimat. Un loc din care pleci umil, ruşinat, cu capul între umeri, şi cu gînduri crunte despre condiţia umană.  

Să ne-ntoarcem la albul liniştit al toaletei de la gura Văii Oltului. Un pisoar e amplasat în aşa fel încît, dacă se deschide uşa, poţi fi văzut – în toată splendoarea dării ochilor peste cap, a uşurare – de toate doamnele care stau frumos şi îşi aşteaptă rîndul la toaleta pentru femei. E vorba despre un contact vizual cît se poate de brutal. Cum să mai formulez?! Te trezeşti faţă-n faţă cu doamnele. Nu-i vorbă, unghiul e minunat şi pentru o vedere rapidă la Doamne, iartă-mă!, dacă nu eşti atent şi nu te lipeşti disperat de pisoarul ăla. Buuun. Deci, să zicem, ai urinat în faţa unui public feminin. Nu e suficient. Urinezi şi-n faţa unui public masculin. Uscătorul de mîini e plasat bestial. Exact în aşa fel încît să fie inevitabilă atingerea între cetăţeni. E sinistru. Te trezeşti într-o situaţie de… înghesuială care are nevoie de nuanţe extrem de sofisticate pentru a putea fi relatată. Sigur, compatriotul ar putea să aştepte, civilizat, să fie suficient loc pentru a-şi duce la bun sfîrşit oricare dintre treburile ce l-au mînat la toaletă. Dar spaţiul e atît de mic şi de tembel compartimentat, încît, la o naţie visătoare, cum sîntem noi, e ca şi cînd ai turna benzină în foc. Odată ieşit din contactul ăsta fizic, vrei să te speli pe mîini. Luni, ani, apa caldă nu răspundea la chemări, iar debitul la robinet semăna cu lacrimile Annei Karenina. Întreaga atmosferă a toaletei cu pricina spune ceva trist despre noi, dar şi despre compania care lasă povestea asta aşa. 

Te uiţi la felul în care sînt proiectate asemenea spaţii şi înţelegi ceva despre modul în care unii îşi văd semenii. Un alt exemplu superb: dai să intri în toaletă, şi-l pocneşti cu uşa, în plină freză, pe cel care are ideea nefericită de a se spăla, în momentul ăla, pe mîini. Totul e înghesuit şi promiscuu, ca o pedeapsă pentru fiinţele vinovate de a fi purtătoare de aparat excretor. În alte spaţii, ideea de toaletă are de a face, în mod evident, cu noţiuni elementare de bun-simţ şi de respect.  Iar aici, în cazul particular pe care încerc să-l relatez, imaginea lucrurilor e fascinantă, pentru că valorile precise ale lumii corporatiste sînt băgate sub preş. E ca şi cînd toaleta nu se vede şi nu se ia în calcul, pentru că acolo te… vorba aia, nu stai să faci analize estetice şi ergonomice. Ca în celebrul exemplu cu costumul impecabil, la care se poartă nişte pantofi de coşmar, pornindu-se de la ideea că încălţările nu se văd. 

Felul în care arată o toaletă din casa cuiva spune ceva despre cei care locuiesc acolo. Iar semnificaţia acestui fapt se amplifică şi se multiplică, în funcţie de situaţie, la nivelul oricărei organizaţii care există în spaţiul public. Drept e că nici clientul de la noi n-a prea deprins încă faptul că are toate motivele să ceară socoteală pentru ceva, atunci cînd plăteşte. La ce preţuri au carburanţii, ar trebui să găsim nişte toalete de vis prin benzinării. Însă unora dintre noi li se pare că existenţa unei toalete într-o benzinărie, oricum va fi fiind ea, e un soi de favoare făcută clientului. Nu e! 

Garantat 100%