Să fii mic în România
„Să fii mic în România“ se traduce, din româneşte în limba română, în felul următor: eşti un cetăţean normal, cu drepturi teoretice şi îndatoriri practice – cu iluzia că eşti egal cu alţi cetăţeni, din alte state ale Europei – dar cu certitudinea că, mic fiind, la tine în ţară n-ai nici o şansă să-ţi găseşti dreptatea, dacă eşti victima unui abuz. Pentru că eşti mic. Adică normal. N-ai nici o pilă, nu eşti fiu sau fiică de şmecheri, nu eşti nici plin de bani, nici plin de tupeu. Deci, n-ai nimic. Eşti gri. Eşti din masă. Eşti din „pulime“, aşa cum spune candid românul, pentru eternitate, despre el însuşi. Trebuie să te obişnuieşti cu ideea că… „Asta e. La o adică, n-ai nici o şansă.“ Trebuie să fii umil, cuminte, prudent, docil, pentru că indiferent cît de „cetăţean“ te-ar numi forurile europene sau discursurile electorale româneşti, tu ştii, de fapt, că nu asta eşti. Eşti un supus. Şi ai şansa să te bucuri de viaţă, în cel mai bun caz, prin reprezentanţi.
Să zicem că eşti un cetăţean român, deci o apariţie gri, fără figură. Să mai zicem că eşti femeie şi că, însărcinată fiind, te găseşti la Maternitatea „Elena Doamna“, de la Iaşi. Eşti emoţionată, te scutură dureri cumplite şi te bîntuie tradiţionala frică de a ajunge într-un spital de la noi. Dar încerci să n-o iei razna şi te gîndeşti că, totuşi, ai contribuit şi tu cu nişte taxe plătite mereu la timp, în ţara asta, în care trăieşti. Păi, dacă ai plătit atîţia ani, în mod normal, ar trebui să vină cineva, la un moment dat, să se uite la tine. Deşi te tăvăleşti pe jos de dureri şi eşti în panică, te gîndeşti că, poate, doamnele şi domnii doctori care or fi de gardă au treabă în altă parte. Or fi la vreun caz mai grav. Oameni sînt şi ei. De fapt, o duc la fel de greu. Au salarii mici, se luptă cu sistemul, n-o duc nici ei grozav deloc. Prin urmare, îţi spui că trebuie să mai rezişti. Cînd îţi vine să te urci pe pereţi şi înţelegi ce-nseamnă, cu adevărat, chinurile facerii, începi să urli. Se deschide o uşă şi vezi un cap. Capul zice că e OK, că e firesc să fie aşa, stai liniştită, e normal. Dacă ţi-a plăcut să dai din tine cînd ai făcut amor, acu’ tre’ să suporţi consecinţele. Eh, aşa se glumeşte pe la noi, blajin, delicat, cu respect faţă de fiecare fiinţă umană. Capul a dispărut de multă vreme şi tu urli ca din gură de şarpe. Începi să te tîrăşti prin spital, căutînd capul care apăruse la un moment dat. Nimeni. Nimic. Uşi încuiate, lacăte, linişte. Medici de gardă – ioc.
La un moment dat, cu ultimele urme de luciditate, îţi suni soţul, să vină cît mai repede. E noapte. Eşti într-un spital în care… nu e nimeni. Ce să faci, dacă eşti într-un spital din România, ai o problemă, crăpi de durere şi simţi că naşti? Simplu, frate! Suni la 112! Poate vine SMURD-u’. Poate vine Arafat în persoană şi te ajută să naşti. Deci, mai zic o dată, că nu e o figură de stil, o fentă a ficţiunii. E un fapt real, din ţara asta. O femeie însărcinată, aflată în pragul de a naşte, urlînd de una singură, într-o maternitate din Iaşi, România, a sunat la 112.
Într-un tîrziu, dimineaţă, cînd a apărut un medic, copilul s-a născut fără suflare. Părinţii gri, fără chipuri, cetăţenii obişnuiţi au ieşit, de data asta, din condiţia de supuşi resemnaţi. S-au adresat presei. N-au tăcut, n-au spus: „Asta e!“ Au cerut socoteală. S-au făcut cîteva comisii care cercetează cazul. S-a plecat pe fir, entuziast, pentru rezolvarea acestui caz revoltător, aşa cum numai la noi se poate, cu fanfară şi discursuri de înfierare a ideii de abuz asupra cetăţeanului contribuabil. S-a constatat că moartea copilului survenise, de fapt, cu 24 de ore în urmă, deşi o doamnă doctor făcuse o examinare ecografică şi spusese că totul era cum nu se putea mai bine. La Iaşi sălăşuieşte şi un cetăţean care se intitulează Astărăstoaie. Domnia sa e, printre multe altele, legendarul şef al Colegiului Medicilor din România. Nu zic mai mult, că mă ia cu ameţeală şi tahicardie. Ideea e că se întîmplă ca întotdeauna. În aer pluteşte o batistă care, pînă la urmă, va ateriza lin, pe ţambal.
Cea mai faină parte a poveştii din ţara noastră e că, la ora asta, părinţii copilului mort trebuie să plătească, din buzunarul lor, un expert care să-şi spună părerea în dosarul cu pricina. Vrei expert, supusule gri, plătitor de taxe? Vrei tu să mergi pînă-n pînzele albe? Să faci dreptate? Ia scoate bănuţu’! Ia pune jos icosarii, dacă vrei tu să mergi, cu orice chip, pînă-n pînzele albe. Conform Ziarului de Iaşi, onorariul pe care ar trebui să-l primească expertul ar fi între 2000 şi 4000 de lei. Deci, pe româneşte, pînă la vreo patruj’ de milioane vechi. Adică aproape o mie de euro. Iată, preluată tot din Ziarul de Iaşi, declaraţia lui Constantin Ciobanu, tatăl copilului născut mort: „Atîta timp cît cineva cere o expertiză, el plăteşte. Asta e părerea mea personală. Dacă e nevoie, am putea suporta costurile, n-ar fi o problemă din partea noastră. Am face un sacrificiu, cu toţi prietenii, cu toate persoanele care ne ajută din momentul în care au aflat vestea, am putea să facem rost de bani. Acum aş vrea să avem ceva în scris din partea DSP că ni se cer banii ăştia. Aşa cum am putut să facem toate analizele, să le ducem de la începutul sarcinii pînă la sfîrşit, o să facem şi un sacrificiu din asta, să vedem pînă la urmă adevărul adevărat. Eu nu am nimic de ascuns. Dacă mortul trebuie să plătească, o să plătim.“
Te ia cu frig şi ţi se zbîrleşte părul. Deşi jos, dedesubt, în adînc, mocneşte resemnarea, nişte compatrioţi care se consideră victime ale unui abuz extrem de grav sînt hotărîţi să meargă mai departe şi să ceară socoteală, cu orice chip. E momentul în care umbrele capătă trup şi chip, momentul în care lumea gri dispare, făcînd loc unor persoane, unor cetăţeni, unor oameni.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
